BBC: Hollywood-ului îi este frică de războiul din Afganistan

Jake Gyllenhaal îl interpretează pe John Kinley, un sergent al armatei americane aflat în Afganistan în 2018, a cărui viață este salvată de interpretul său afgan, Ahmed (Dar Salim). În genul de ispravă care se întâmplă doar în filme, după ce Kinley revine acasă și află că Ahmed și familia sa sunt vânați de talibani pentru că i-au ajutat pe americani, el se întoarce în Afganistan pentru a încerca să-l salveze. Până aici, doar o altă aventură comercială.

Dar rezonanța filmului în lumea reală, superficială, dar existentă, indică o tendință în plină expansiune pe ecran, pentru operele centrate pe cei 20 de ani de război ai SUA în Afganistan, care s-au încheiat odată cu plecarea militarilor americani în 2021. A fost nevoie de doar câțiva ani după ce SUA s-au retras din Vietnam pentru ca unele filme mari să apară, printre care „Apocalypse Now” (1979) și „The Deer Hunter” (1978). „The Covenant” și alte răspunsuri timide sugerează că, deși regizorii își stabilesc acum poveștile în Afganistan, confruntarea cu acest conflict pe ecran ar putea dura mult mai mult timp. Peisajul hollywoodian este astăzi mai precaut ca niciodată, iar SUA sunt prea divizate politic pentru ca filmele să riște să alieneze jumătate din public. (Un sondaj recent al Pew Research Center a arătat că opiniile americanilor cu privire la Afganistan sunt împărțite pe linie de partid).

Deși războiul din Afganistan este acum cel mai lung din istoria SUA, acesta a fost rareori în atenția publicului. Armata americană a intrat în Afganistan în 2001, în urma atacurilor de la 11 septembrie, pentru a preveni atacurile care ar putea veni din partea teroriștilor cu baza acolo, dar războiul a fost rapid eclipsat de alte conflicte globale, mai întâi în Irak și mai recent în Ucraina.

Totuși, „The Covenant” este deosebit de actual acum. În urmă cu două săptămâni, administrația Biden a publicat un raport despre retragerea trupelor americane și evacuarea haotică.  Talibanii au preluat controlul țării la câteva săptămâni de la retragerea trupelor americane și britanice, restricționând drepturile omului, în special ale femeilor, și creând o criză mondială a refugiaților afgani.

„The Covenant” al lui Guy Ritchie aterizează în acest context, dar nu este prima sau singura tratare la Hollywood a conflictului și, în special, a relației dintre soldații americani și ghizii lor afgani. De fapt, mai există unul care va avea premiera luna viitoare: „Kandahar” (va fi lansat în SUA pe 26 mai), un film de acțiune cu Gerard Butler despre un agent CIA prins într-o zonă periculoasă din Afganistan împreună cu interpretul său. Trailerul îl arată pe Butler spunând „nimeni nu va veni să ne salveze”.

Au existat și încercări anterioare, dar fără rezonanță. „The United States of Al” (2021-22) a fost o comedie fadă a rețelei CBS despre un ghid afgan care trăiește în SUA cu pușcașul marin pe care l-a ajutat și cu familia pușcașului marin. Tina Fey joacă rolul unei jurnaliste din Kabul în drama cu accente de comedie din 2016 „Whiskey Tango Foxtrot”, un film atât de insensibil din punct de vedere cultural, încât l-a distribuit pe americanul Christopher Abbott în rolul interpretului ei afgan. „The Covenant”, în ciuda intrigii melodramatice și a personajelor unidimensionale, surprinde mai multă realitate decât atât.

În călătoria sa profesională ca regizor, Ritchie a trecut de la primele sale filme cu gangsteri britanici curajoși până la Aladdin de la Disney, iar „The Covenant” își propune să fie un alt succes de public. Notele de presă pentru film spun că Ritchie își dorea de mult timp să facă un film de război. „Auzisem diverse anecdote despre Afganistan care sunau în egală măsură îngrozitoare și inspiratoare”, spune el. „Povestea despre altruismul unui om este ceea ce m-a inspirat.” Dar aceasta este o afirmație care s-ar putea aplica la aproape orice film de război.

Adevărul din spatele ficțiunilor

Dar „The Covenant” este construit și pe câteva fapte și sentimente verificabile, adăugând balast la suprafața sa explozivă. Textul de la finalul filmului spune că 300 de afgani au fost uciși și mii de oameni se ascund de talibani pentru că au cooperat cu SUA. Annie Pforzheimer, un fost diplomat american care a fost șef adjunct al misiunii la Kabul în 2017-18, spune că textul sună adevărat. „Evident, acest număr va fi depășit aproape imediat, dar există multe cazuri bine documentate pe care ONU și observatorii independenți ai drepturilor omului le-au raportat”, a declarat ea pentru BBC Culture.

Iar legătura dintre Kinley și Ahmed este un ecou al unei legături puternice pe care Pforzheimer a observat-o la fața locului. „Soldații care au servit și diplomații care au servit îndeaproape timp de 20 de ani alături de interpreți, polițiști, militari și oficiali afgani simt un sentiment profund de loialitate față de ei”, spune ea, adăugând că filme precum „The Covenant” „reflectă sentimentul real al neputinței [lor] și un pic de împlinire a dorințelor”.

„The Covenant” are, de asemenea, o latură critică neașteptată prin faptul că pune accentul pe faptul că vizele americane promise lui Ahmed și familiei sale sunt atât de încurcate în atâta birocrație, încât talibanii l-ar găsi probabil înainte ca acesta să poată părăsi țara. Furios, Kinley țipă la un ofițer de armată: „Înțelegerea a fost că vom oferi familiei sale sanctuar. Apoi i-am legat un ștreang în jurul gâtului și am dat cu piciorul îm scaunul de sub el”. Lăsând la o parte politica și dialogul înfloritor, frustrarea sa reflectă faptul că grupurile de veterani și alte organizații non-profit atrag atenția asupra întârzierilor în acordarea de vize speciale de imigrare în SUA, de tipul celor promise ghizilor afgani.

Cu bugete mai mici și puține așteptări comerciale, documentarele își pot permite să fie mai ascuțite în critica lor la adresa abordării SUA în Afganistan. „Retrograde” al lui Matthew Heineman, nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun documentar, include o echipă de filmare alături de forțele speciale americane, cunoscute și sub numele de Beretele Verzi, chiar înainte de retragerea SUA și dezvăluie legătura dintre soldații americani și omologii lor afgani. „Vă apreciem, băieți”, le spune pe un ton sumbru afganilor un ofițer american, nemulțumit de decizia de a pleca atât de brusc.

Mecanismele și bugetele complicate pentru lungmetrajele majore ajută la explicarea decalajului de timp dintre sfârșitul oricărui război și marile filme despre acesta. Dar atitudinea publicului este la fel de importantă. Presupunerea fundamentală că al Doilea Război Mondial a fost un război nobil a ghidat fiecare film despre acesta, din anii 1940 până la „Saving Private Ryan” (1998) și mai departe. Până la sfârșitul Războiului din Vietnam, în 1975, opiniile au început să se coaguleze în jurul ideii că implicarea SUA a fost o greșeală, deschizând calea unor filme precum „Platoon” (1986).

Păstrarea atitudinii apolitice

Însă majoritatea filmelor despre luptele din Irak și Afganistan sunt în mod hotărât apolitice, lăudând eroismul soldaților pentru a evita problemele mai profunde legate de războaiele care provoacă diviziuni. Un alt film cu Gyllenhaal, „Jarhead” (2005), se petrece la începutul anilor 1990, în timpul Războiului din Golf, iar un pușcaș marin scoate cu dezinvoltură filmul de sub orice întrebare despre acel conflict implorându-și camarazii să uite „politica, bine? Suntem aici”, adăugând că „tot restul” nu contează.

„The Outpost” (2020), despre o bătălie majoră din Afganistan, face ceva similar atunci când un soldat spune „Libertatea nu-i moca”, singurul comentariu cu tentă vag politică din întregul film, care se concentrează pe curajul soldaților și pe ororile violenței.

Istoricul și criticul de film David Thomson, a cărui carte „The Fatal Alliance: A Century of War on Film”, va fi publicată în noiembrie, spune că violența constituie atracția filmelor de război. El a declarat pentru BBC Culture: „Nu există cu adevărat un film antirăzboi, pentru că, indiferent de intenția pe care au avut-o realizatorii, mecanismul acestui mediu face ca actul de război, împușcarea, uciderea, să fie atrăgător și seducător.”

Și chiar și cele mai bune filme de război de la Hollywood presupun un punct de vedere occidental. Între timp, există filme din Afganistan, dar sunt adesea trecute cu vederea. Lungmetrajul din 2019 al lui Sahraa Karimi, „Hava, Maryam, Ayesha”, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția, este o poveste ușoară, dar tranșantă, despre trei afgane însărcinate din clase diferite. Karimi, unul dintre cei mai proeminenți cineaști care au lucrat recent în Afganistan, a părăsit în grabă Kabulul în 2021, când talibanii au preluat puterea, iar acum se consideră o exilată, trăind la New York. Ea plănuiește să filmeze un film bazat pe evadarea ei, intitulat „Flight from Kabul”, și declară pentru BBC Culture: „Povestea se întâmplă cu două luni înainte de căderea Kabulului. Vreau să arăt lumii că aveam viețile noastre, problemele noastre, aveam visele noastre și, deși situația de securitate nu era foarte bună, totuși, în fiecare zi ne trezeam și începeam o nouă zi, cu o nouă speranță.”

Ea spune despre filmele mainstream din SUA despre țara sa: „Afganistanul, pentru regizorii celebri cu bugete de la Hollywood, este o poveste din spatele muntelui, exotică, interesantă, dar nu și autentică.” Ea adaugă: „Este o perspectivă foarte occidentală asupra a ceea ce se întâmpla în Afganistan, în care cineva va salva interpretul sau ceva de genul acesta. Există o mulțime de lucruri pe care afganii și poveștile lor le pot împărtăși cu lumea, fără a intra în această formulă de victimă și salvator.”

Totuși, lipsa de distribuție pentru filmele modeste în limbi străine le poate face să pară aproape invizibile. Filmele lui Karimi, inclusiv documentarul său „Afghan Women Behind the Wheel” (2009), nu sunt disponibile pe serviciile de streaming. Nici apreciatul film ”A Letter to the President” (2003) al unei alte regizoare afgane, Roya Sadat, nu este disponibil pe internet.

Un lucru cert este că vor apărea mai multe filme mainstream despre Afganistan. Thomson numește videoclipul de pe aeroportul din Kabul un cumul de „imagini cinematografice incredibile, oameni care cad din avioane”. Folosite deja în documentare, aceste imagini sunt gata făcute pentru următoarea generație – să sperăm că mai profundă – de filme de război.