Adriana Ene, realizatoare de emisiuni pentru copii și psiholog: Tehnologia a devenit un aspect semnificativ în viața noastră. Nu ar trebui să o privim ca pe un inamic pe care am vrea să-l învingem

Copiii şi, în mod deosebit, adolescenţii sunt hipnotizaţi aproape de imagine şi de tehnologie. Imaginea  răspunde facil nevoilor lor. Cum reuşiţi să atrageţi atât de mult, prin poveste, copiii şi tinerii? Este o strategie?

Tehnologia a devenit un aspect semnificativ în viața noastră, a tuturor, și cred că nu ar trebui să o privim ca pe un inamic pe care am vrea să-l învingem. Mai bine să o avem aliat în activitățile noastre și să învățăm să o folosim tocmai pentru a construi imagini și mesaje utile și cu sens pentru copii și tineri. Povestea are o bogăție nemărginită de imagini și de mesaje. Ea nu are vârstă și nici obstacole de evoluție. Se poate adapta tuturor timpurilor și situațiilor deoarece – indiferent de momentul istoric al vieții noastre – emoțiile, dorințele, nevoile, căutările, bucuriile sau suferințele fac parte din ființa umană. De aceea povestea captează atenția, atrage privirea sufletului și a minții noastre. Ne regăsim acolo, indiferent de vârstă, rezonăm cu ceva din profunzimea poveștii respective, fie cu teama ori curajul, fie cu încercările sau izbânda personajului, fie cu pierderea sau regăsirea a ceva, a cuiva drag. E ca un clopoțel care ne adâncește cu informaţii în introspecție, dar ne și trezește prin trăirile și semnificațiile dezvăluite pas cu pas, atunci când urmărim, vedem, ascultăm sau citim o poveste.

Construieşti cu migală, de mai bine de 10 ani, poveşti, după ce, un timp îndelungat, ai făcut în televiziune o emisiune de teatru pentru copii. Crezi cu tărie in rolul educativ, terapeutic al poveştii. De ce?

Cred cu cu tărie în rolul educativ pe care-l avem în viața copiilor. Așa am pornit inițial, crezând mereu că nu putem avea un viitor ca societate, ca ţară, dacă nu investim în educaţia copiilor. Când spun investim, nu mă gândesc acum la aspectul financiar  ci, la cel de timp, de răbdare, de exemplificare personală a unui mod comportamental care să-i ghideze pe copii în a alege ei singuri să se dezvolte la maxima lor capacitate umană și intelectuală.

Mai târziu, am descoperit puterea poveștii și valențele ei nu doar educaționale, culturale, sociale, dar și terapeutice. Și așa am început să construiesc emisiuni – povești și ateliere de artă povestirii care, inevitabil, au și calitate terapeutică. Pot să vă exemplific prin două perspective. Cea dintâi ar putea purta denumirea de cunoaștere comună și experiență personală. Mai specific, lucrând cu copiii și tinerii, utilizând povestea, am observat schimbările pozitive care se petreceau cu aceștia de la o întâlnire la alta. Povestea este ușor de asimilat, de reținut, de transmis. Astfel, pe latura aceasta a dezvoltării personale, prin poveste devii mai cursiv în exprimare, mai curajos în comunicare, îți îmbogățești vocabularul dar și experiența de cunoaștere și de interacțiune. Acestea toate fac parte din ceea ce putem cu toții observa și poartă numele de cunoaștere comună. Pentru mine este și experiență deoarece, i-am văzut și observat pe copii parcurgând, cu ajutorul poveștii, aceste etape de dezvoltare.

Cea de-a doua perspectivă este aceea a cunoașterii științifice: există povești terapeutice adecvate nu doar pentru diferitele etape de vârstă ale copiilor dar și pentru diferite probleme, suferințe, traume, situații dificile cu care copiii, adolescenții, adulții se pot confrunta pe parcursul vieții lor. Există mulți psihoterapeuți renumiți care au apelat la terapia prin poveste, la hipnoza care utilizează povestea. Din ce în ce mai multe studii din domeniul neuroștiinței vorbesc despre modul în care creierul se activează prin poveste, despre cum iau naștere emoțiile, empatia, motivațiile pozitive prin intermediul poveștilor.

Pe toate acestea le studiez dar le și observ în activitățile mele și, de aceea, pentru mine povestea este și va fi un instrument extrem de valoros, util și mult îndrăgit pe care-l voi utiliza în majoritatea proiectelor mele.

Este o vârstă pentru poveste?

Aș răspunde cu o întrebare: Ce vârstă au poveștile? Oare nu sunt ele pe acest pământ de când este omul? Cum am putea, deci, să spunem că poveștile sunt doar pentru copii, doar pentru tineri, doar pentru adulți? Nu citim, uneori, o poveste sau o carte pentru copii și ne îndrăgostim de ea? De ce? Deoarece poveștile sunt asemeni cuferelor cu comori, cu o singură diferență: în funcție de cheia cu care le deschidem, găsim alte nestemate, cele de trebuință fiecăruia dintre noi. Și dacă renunțăm la metaforă, aș spune, fiecare dintre noi, în funcție de vârstă, educație, experiențe, înțelegem într-o cheie diferită povestea auzită, citită, văzută.

Pe lângă toate celelalte proiecte, aş menţiona şi pe cel dedicat copiilor români din afara graniţelor ţării. Cum primesc copiii români poveştile? Sunt mai receptivi ca tinerii din România?

Dacă le rostești poveștile în limba română, te ascultă cu mai multă curiozitate și poate și cu ceva mai mult efort de înțelegere. Nu putem neglija un element esențial, copiii din afara granițelor țării noastre, mare parte dintre ei, s-au născut în diaspora. Limba română nu le este chiar la îndemână, le-a fi mai ușor să se exprime și să vorbească în limba țării în care trăiesc și învață. Cum spuneau unii dintre ei, trebuie să știm limba română ca să putem vorbi cu bunicii noștri din România.

Dar, sunt la fel de buni, de iubitori de povești, de dornici de a descoperi și de a se implica, oriunde s-ar afla ei în lumea aceasta mare – mică. Copiii sunt copii peste tot. Au nevoie de comunicare, atenție, grijă, răbdare și înțelegere pentru a crește într-un firesc și într-o normalitate care să-i ajute să se dezvolte armonios. Povestea poate fi una dintre variantele prin care pot rămâne în contact cu limba română, cu tradițiile noastre, cu credința și zestrea culturală a țării în care părinții lor s-au născut și în care ei mai vin doar în vizită la bunicii ce vor pleca într-o bună zi și vor lăsa în urma lor doar poveștile.

Interviu realizat de Lucia Toader