Politico: Iată de ce îl iubește UE pe Erdogan

Există o groază de motive pentru ca liderii occidentali să nu-l placă pe Recep Tayyip Erdogan. În cei 20 de ani de domnie la vârful politicii, președintele turc a întemnițat jurnaliști și personalități din opoziție, a reprimat violent protestatarii și a gestionat lamentabil economia.

Pe frontul politicii externe, omul cu pumn de fier s-a aliat cu Rusia, a lansat o incursiune în Siria și a profitat de dreptul său de veto în NATO pentru a bloca aderarea Suediei într-un moment critic pentru alianță.

Dar există un motiv pentru care liderii UE, în special, ar putea simți lipsa liderului îmbătrânit, în cazul în care acesta va pierde în fața contracandidatului său centrist Kemal Kılıcdaroglu, atunci când turcii vor vota în alegerile prezidențiale din 14 mai. Faptul că Erdogan se află la putere, mai ales că în ultimii ani a luat o turnură din ce în ce mai autoritară, a permis UE să ocolească întrebarea dacă Turcia ar trebui să intre în rândurile sale.

Pentru mulți politicieni europeni, Erdogan a fost o sperietoare politică utilă, permițând UE să excludă în mod legitim orice discuție serioasă cu Ankara cu privire la aderare.

Comportamentul său din ce în ce mai inacceptabil, pe măsură ce și-a închis adversarii politici și a făcut ravagii împotriva normelor statului de drept, a oferit Uniunii acoperire politică pentru a evita problema.

O schimbare de regim ar putea modifica această dinamică.

„Ceea ce am văzut în ultimii ani este că Turcia și UE se mișcă în direcții opuse”, a declarat Selim Kuneralp, fost ambasador al Turciei la Uniunea Europeană. „Turcia sub Erdogan s-a îndepărtat de valorile europene; procesul de aderare s-a blocat complet, având ca rezultat ideea că Turcia să devină membră a Uniunii Europene nu mai este un obiectiv credibil.”

Relații fracturate

Povestea relațiilor dintre UE și Turcia datează de mai bine de 60 de ani. În 1959, Turcia a depus o cerere de asociere la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE, ceea ce a dus la semnarea Acordului de la Ankara în 1963.

Deși o serie de lovituri de stat și instabilitatea economică și politică au pus sub semnul întrebării integrarea UE-Turcia, în anii 1980 procesul de aderare a fost repus pe calea cea bună. În 1987, Turcia a depus cererea de aderare la CEE.  Un deceniu mai târziu, i s-a acordat statutul de candidat, iar țara a început să ia măsuri semnificative pentru a îndeplini criteriile de aderare stabilite de UE.

Cam în acea perioadă, Erdogan a ajuns la putere. Atunci, lider reformist al noului Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), acesta vorbea despre pluralism, democrație și armonie, deschizând chiar discuții de pace cu gruparea kurdă PKK.

Se pusese pe treabă, introducând reforme care aveau să aducă Turcia mai aproape de îndeplinirea criteriilor UE, cum ar fi modificarea legilor privind armata țării pentru a o supune controlului civil. Deși lăudate de Comisia Europeană la vremea respectivă, aceste schimbări au pregătit de fapt terenul pentru ca Erdogan să preia mai târziu un control mai mare asupra armatei.

După o scurtă lună de miere, relațiile cu Bruxelles-ul au început să se deterioreze. Erdoğan a devenit din ce în ce mai frustrat de ritmul de aderare la UE. Mai multe state membre au arătat clar că nu erau deloc dornice să admită Turcia în club.

Această dihotomie a dat tonul unei relații din ce în ce mai fracturate.

„Impas”

Mai multe aspecte sunt de vină pentru deteriorarea relațiilor, ambele părți arătând cu degetul către cealaltă.

Decizia UE de admitere a Ciprului în 2004 a fost un punct de fricțiune constant. Turcia ocupă partea de nord a insulei din 1974, un aspect pe care Nicosia dorește să îl rezolve înainte de a accepta o apropiere între UE și Ankara.

Apoi a existat efectul Sarkozy. În 2011, președintele francez a făcut o scurtă vizită de cinci ore în capitala turcă. Molfăind cu nonșalanță gumă de mestecat la sosirea la Ankara, mesajul său a fost clar: aderarea Turciei la UE era un „NU” pentru Franța. Mai mulți oficiali au declarat pentru Politico că această vizită a fost un punct de cotitură pentru Erdogan.

De cealaltă parte a relației, a fost virajul autoritarist al lui Erdogan care a sunat clopotul de moarte pentru perspectivele de aderare ale țării.

Reprimarea brutală de către acesta a protestelor din parcul Gezi din 2013 a prevestit răspunsul și mai draconic la tentativa de lovitură de stat în 2016. Erdogan a închis zeci de mii de persoane, apoi și-a consolidat puterea în cadrul unui referendum constituțional în 2017, lăsând perspectivele de aderare a țării la UE în zdrențe.

Mai exact, mâna sa grea a făcut vânt criteriilor de la Copenhaga – condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice țară care dorește să adere la UE și care includ garanții privind statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților.

În 2018, liderii UE s-au săturat. O declarație a Consiliului European din acel an a fost formulată fără menajamente: negocierile de aderare cu Turcia „au intrat în impas”.

„O atmosferă mai bună”

Marea întrebare care planează asupra relațiilor dintre UE și Turcia este dacă această situație se va schimba după ce turcii se vor prezenta duminică la urne.

Alegerile, considerate cândva ca fiind proprietatea lui Erdogan, au devenit unul dintre cele mai mari teste ale carierei sale politice, iar sondajele îl arată la egalitate cu opoziția condusă de Kılıcdaroglu.

O schimbare de guvern ar aduce probabil un suflu nou în parteneriatul dintre Turcia și Occident. Kılıcdaroglu a declarat că dorește să repornească procesul de aderare la UE și că va angaja Turcia să respecte deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, o altă diferență față de Erdogan.

Dar perspectiva unei noi conduceri în Turcia ar putea să nu elimine multe dintre cauzele profunde ale fricțiunilor. „Provocările interne vor rămâne aceleași, indiferent cine se află la putere„, a declarat Gallia Lindenstrauss, cercetător senior la Institutul pentru Studii de Securitate Națională. „Există o criză economică profundă, iar actualul guvern oferă tot felul de măsuri populiste pentru a atenua criza actuală înainte de alegeri, care se vor opri după alegeri.”

Washingtonul nu și-a ascuns prea mult dorința de schimbare a guvernului în Turcia, un membru important al NATO. În 2019, Joe Biden, pe atunci candidat la președinție, a declarat că SUA ar trebui să sprijine liderii opoziției turce „pentru a-l înfrunta și învinge pe Erdogan”. „El trebuie să plătească un preț [pentru autoritarismul său]”, a declarat viitorul președinte american într-un interviu, comentarii care au înfuriat guvernul turc.

Lindenstrauss a prezis o „atmosferă mai bună” între Bruxelles și Ankara în cazul în care Kılıcdaroglu va ajunge la putere. Blocul de opoziție format din șase partide a semnalat că dorește să reseteze relațiile cu UE și va acționa pentru a anula unele dintre măsurile lui Erdogan care au încălcat criteriile de la Copenhaga, cum ar fi revenirea la un sistem parlamentar în locul celui prezidențial.

Dar problemele de fond – cea mai importantă fiind Cipru, dar și perspectiva aderării la bloc a unei populații uriașe și relativ sărace – vor face ca puțini europeni să se grăbească să deschidă ușa. Deși puține o vor spune public, multe țări sunt, de asemenea, reticente în a permite aderarea unei țări majoritar musulmane precum Turcia.

„Nu există nicio posibilitate ca statele membre ale UE să se gândească la aderarea Turciei la UE”, a declarat un diplomat european de rang înalt de la Bruxelles.

Noi începuturi

Lindenstrauss a declarat că își poate imagina progrese în chestiuni precum liberalizarea vizelor sau o actualizare a uniunii vamale dintre UE și Turcia, care există din 1995, dar probabil nu mai mult de-atât. „Mă alătur scepticilor, spunând că problemele legate de aderarea Turciei la UE existau înainte de virajul autocratic al lui Erdogan”, a spus ea.

Ilke Toygur, asociat-senior la CSIS, a declarat că modernizarea acordului de asociere dintre cele două părți este o modalitate de a revitaliza relațiile. „În schimb, factorii de decizie politică din UE ar trebui să adopte un cadru instituțional mai adecvat”, a spus ea. Ea a sugerat că cele două părți ar putea beneficia de un acord de asociere precum cele pe care UE le are cu alte țări care au început procesul de aderare mai recent.

Un acord reînnoit ar putea acoperi aspecte precum acțiunile privind clima, migrația și comerțul și ar îmbunătăți relația cu Bruxelles-ul, facilitând astfel drumul atunci când vine vorba de problema mai dificilă a aderării.

Alții au fost mai sceptici și au sugerat că nu toată lumea din Europa ar sărbători neapărat o pierdere a lui Erdogan. „Pentru unii din UE ar putea fi favorabil să aibă un lider autoritar alături și o relație mai mult tranzacțională cu Turcia, decât să se ocupe serios de problema aderării”, a declarat Galip Dalay, specialist în Turcia la think tank-ul Chatham House.

„O Turcie democratică ar pune o problemă mult mai fundamentală pentru Europa”, a adăugat el.