The Economist: Netanyahu declanșează un război împotriva Hamas, dar luptă pentru propria supraviețuire

Israelienii au tendința de a se uni în timp de război. Groaznicul atac terorist lansat din Gaza la 7 octombrie de către Hamas, mișcarea islamistă care conduce enclava, a determinat o astfel de unitate într-o țară care a fost divizată timp de luni de zile de reformele judiciare ale guvernului de dreapta al lui Benjamin Netanyahu.

La 11 octombrie, Netanyahu a acceptat să formeze un cabinet de război de urgență cu Benny Gantz, liderul celui de-al doilea partid de opoziție ca mărime. În calitate de fost ministru al apărării și comandant al forțelor armate israeliene, Gantz va da greutate unui guvern care are puțini miniștri cu experiență în acest tip de conflict.

Chiar și Netanyahu, care a condus țara prin numeroase ciocniri scurte și războaie în Gaza, nu a fost nevoit până acum să se confrunte cu un război de o asemenea amploare. Formarea noului cabinet intern va influența cursul luptelor și, eventual, ceea ce se va întâmpla cu Netanyahu atunci când acestea se vor opri.

Gantz se va alătura unui mic cabinet de urgență format din cinci persoane și prezidat de Netanyahu. Celălalt membru de bază al acestuia va fi Yoav Gallant, ministrul apărării (care a fost aproape demis la începutul acestui an din cauza criticilor sale la adresa reformelor judiciare ale guvernului). Celelalte două locuri rămase vor fi ocupate de „observatori”, deși în realitate sunt participanți: Gadi Eisenkot, un alt fost comandant al forțelor de apărare israeliene, și Ron Dermer, ministrul afacerilor strategice. Acest cabinet, care va lua principalele decizii legate de război, nu include pe niciunul dintre miniștrii de extremă dreapta pe care Netanyahu i-a adus în coaliția sa pentru a-și forma guvernul anul trecut.

Grupul are un nivel ridicat de experiență militară și profesionalism, dar, având în vedere nivelul de indignare din Israel, acest lucru nu înseamnă neapărat că va da dovadă de moderație militară în Gaza, unde se profilează acum o invazie terestră din partea Israelului.

Guvernul de uniune are încă un detaliu semnificativ: Yair Lapid, fost prim-ministru și lider oficial al opoziției. Deși Lapid a declarat imediat după atac că se va alătura unui guvern de urgență, el a mai spus că războiul nu poate fi gestionat „cu actualul cabinet de securitate disfuncțional”. Aceasta a fost, în esență, o cerere ca acesta să îi excludă pe liderii partidelor de extremă dreapta din coaliția lui Netanyahu.

În loc să îi dea afară, Netanyahu a tergiversat problema prin crearea cabinetului de urgență. Nu este clar dacă această fudulie va fi suficientă pentru ca Lapid să se răzgândească. Dar dacă o va face, i se va oferi un loc în cadrul cabinetului.

Netanyahu nu are o deosebită stimă pentru partidele de extremă-dreapta. Itamar Ben-Gvir, liderul partidului Puterea Evreiască, poate că deține marele titlu de ministru al Securității Naționale, dar prim-ministrul a ținut să-l excludă de la majoritatea ședințelor de securitate la nivel înalt. Puțini israelieni, chiar și cei de dreapta, ar deplânge absența lui Ben-Gvir și a celorlalți fanatici religioși sau ultranaționaliști din procesul decizional militar în timpul unei crize naționale.

Cu toate acestea, Netanyahu a pus întotdeauna supraviețuirea sa politică mai presus de orice. Și se pare că continuă să facă acest lucru chiar și în mijlocul unui război, refuzând să dea afară partidele de extremă-dreapta din guvernul său. Ben-Gvir își păstrează capacitatea de a provoca probleme într-un moment periculos. El rămâne la conducerea poliției și a intensificat tensiunile cu populația arabă a Israelului în ultimele zile.

Netanyahu nu este dispus să le întoarcă spatele partenerilor săi de extremă-dreapta, deoarece va avea nevoie de sprijinul lor pentru a rămâne la putere după război și pentru a avea vreo speranță de a câștiga alte alegeri. Actorii mass-media care îl susțin pe Netanyahu susțin că acesta nu îl poate marginaliza pe Bezalel Smotrich, ministrul de finanțe și liderul partidului de extremă-dreapta Sionism Religios, de exemplu, deoarece unii dintre alegătorii lui Smotrich luptă acum pe linia frontului.

Liderii opoziției au căutat un guvern de uniune pentru că erau nerăbdători să contracareze influența extremei-drepte și să injecteze ceva profesionalism și experiență în guvern. Dar ei știu, de asemenea, că, prin aderarea la cabinet, îi oferă lui Netanyahu ocazia de a se descărca de o parte din vina pentru eșecurile care au condus Israelul în acest război. Ei nu se îndoiesc că el va profita de asta atunci când va veni momentul bilanțului. În plus, se tem că prezența lor în guvern va legitima un prim-ministru pătat și coaliția sa radicală.

Este posibil ca Israelul să aibă în cele din urmă o realiniere politică care să dea mai multă greutate partidelor centriste și mai puțină celor extremiste. Dar, probabil, numai după ce Netanyahu va părăsi scena.

Este cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, dar, indiferent de realizările sale pentru Israel de-a lungul lungii sale cariere publice, moștenirea sa va fi umbrită pentru totdeauna de faptul că aceste evenimente teribile au avut loc în timpul mandatului său. El a fost arhitectul principal al unui concept strategic bazat pe ideea că amenințarea reprezentată de Hamas în Gaza ar putea fi gestionată prin ridicarea unei bariere de frontieră de înaltă tehnologie, în loc să se caute o soluție pe termen lung și să se îmbunătățească condițiile din Gaza. Acest concept a eșuat lamentabil la 7 octombrie.

Prim-miniștrii precedenți s-au confruntat cu eșecuri militare. În fiecare caz – Golda Meir după Războiul de Yom Kippur din 1973, Menachem Begin și Ehud Olmert după războaiele din Liban din 1982 și, respectiv, 2006 – aceștia și-au anunțat demisiile în termen de doi ani de la încheierea războaielor. Netanayhu s-ar putea confrunta cu aceeași soartă atunci când un val de furie publică se va manifesta după încheierea acestui război.

Pare aproape inevitabil că perspectiva sfârșitului carierei sale politice îi va afecta acum luarea deciziilor și că va încerca cu disperare să se agațe de ce i-a mai rămas. Asta face cu atât mai urgent un lucru: cei care s-au alăturat cabinetului său să încerce să-l forțeze să se concentreze asupra securității țării și nu asupra supraviețuirii sale politice.