Mărturia unui asistent român de Terapie Intensivă după o noapte petrecută într-un spital Covid-19: ”Dacă mă doare ceva în perioada asta este că nu pot să fiu acasă, să îmi fac meseria în țara mea”

Interviul a fost realizat vineri dimineață la ieșirea din gardă a lui Paul, după o tură de 12 ore, din care jumătate au fost petrecute în salonul unde sunt tratați bolnavii Covid.

”În perioada asta dacă mă doare ceva, mă doare faptul că nu pot să fiu acasă. Să îmi fac meseria acasă, în țara mea. Sunt foarte mulți care au profitat și profită că sunt asistenți medicali pe timp de pace, ca să spun așa. Când arde și e nevoie de suportul lor, îi înțeleg în cazul în care nu au echipamente de protecție. Nici eu nu m-aș duce. Dacă îmi pui la dispoziție echipamente de protecție sigure, da, mă duc fără niciun fel de problemă”, spune în lacrimi Paul Cojocaru.

„Să spunem așa: nu m-a obligat nimeni să fac meseria asta, mi-a plăcut și mi-am dorit s-o fac. Părinții mei sunt cadre medicale și poate asta m-a influențat. Nu m-am gândit niciodată cu o să ajung să trăiesc clipe de genul ăsta. Pentru mine e ok, dar factorul psihologic lucrează, indiferent de cât de mult ești obișnuit cu suferința oamenilor. Ca să vezi oameni care au plămânii plini de secreții, care îi împiedică să respire singuri, este destul de urât și greu de povestit.”, mărturisește acesta.

Câți pacienți ați avut în noaptea asta în salon?
Șase.

Câte ore ați stat cu ei?
De la miezul nopții și până la cinci jumătate, azi dimineață.

Cum arată aceste cinci ore și jumătate?
Trec ca și cum ar fi 10 minute, pentru că nu-ți dai seama când trece timpul. În cinci ore jumătate nu ai timp să îți odihnești picioarele nici măcare 10 minute. Unul are nevoie să fie aspirat, un altul are nevoie să îi schimbi o pompă, un altul trebuie spălat pentru că și-a făcut nevoile, trebuie să îl schimbi.(…) Suntem șase asistenți medicali și împărțim tura în trei – fiecare 4 ore, dar se întâmplă să fie mai mult de muncă și atunci nu rupi ușa, cum se spune – s-a terminat programul, am plecat.”

Când plecați de acolo, din spital, ați vrea să povestiți ce trăiți sau preferați să țineți pentru dvs. ?
Prefer s-o țin pentru mine, pentru că suferința oamenilor nu prea e multă lume dispusă să o asculte. Când cineva e bine și merge bine și e totul roz, n-are probleme, toți îi sunt foarte buni prieteni. În momentul în care ai sufletul greu…eu am rămas în 2011 fără muncă. Nu mi-a întins nimeni nicio mână aici, dar când mi-a fost bine, am avut întotdeauna prieteni.

Ce vârste au oamenii cu care stați nopțile, de o săptămână?
Cel mai tânăr are 44 de ani și cel mai în vârstă are în jur de 79. Vin din spitalele din Nord, vin deja intubați. Cum îmi spunea mama mea, când am început să înțeleg meseria ei – noi suntem ca niște croitori, lucrăm cu materialul clientului. Aveam vreo 15 ani și am întrebat-o ce vrea să spună. În sensul că, dacă pacientul vrea să lupte, scapă. Dacă nu mai are voința de a lupta și e obosit, poți să-i faci orice. Miracole nu face nimeni. Când am început să fac meseria asta, am înțeles adevăratul sens al cuvintelor pe care mi le-a spus mama, care s-a pensionat ca asistent medical.”

Interviul este realizat de Irina Păcurariu, pe pagina de Facebook a emisiunii “Rețeaua de idoli”, de la TVR. “În perioada de izolare pe care o traversăm, mi s-a părut important să rămânem conectați cu oameni cât mai diverși, cu profesii, traiectorii personale și experiențe diferite, egali acum în fața aceste crize imense și traumatizante. Așa am ajuns să încep o serie de interviuri, pe care le public pe pagina de Facebook a emisiunii și apoi pe site-ul meu, unde le adun într-o serie pe care am numit-o Rețeaua de speranță”, spune Irina.

Realizatoarea Irina Păcurariu vă propune în fiecare zi câte un interviu cu români din toată lumea, cât mai neasemănători, cu profesii, traiectorii personale și experiențe diferite, egali acum în fața aceste crize imense și traumatizante.

Depășim mai ușor perioada de izolare pe care o traversăm dacă rămânem mai conectați și mai informați, cu povești adunate din toată lumea, care ne ajută să căpătăm mai multă speranță, încredere și optimism.