Telefonul prețios care l-ar putea îndupleca pe Erdogan să dea undă verde aderării la NATO a Suediei și Finlandei – analiză The Economist

Majoritatea liderilor NATO i-au întâmpinat pe cei doi solicitanți cu brațele deschise. Spre deosebire de mulți membri recenți –Muntenegru și Macedonia de Nord – Suedia și Finlanda ar aduce alianței capacități militare avansate și ar ajuta la întărirea flancului nordic.

Dar Erdogan și-a uimit aliații la începutul acestei luni când a spus că se opune cererii. Încă nu este clar ce dorește: restricții asupra inamicilor săi din străinătate, arme americane, atenție politică sau grațiile lui Vladimir Putin, pe care îl numește încă prieten?

Erdogan a acuzat duo-ul, în special Suedia, că este „un focar de terorism”, pentru că ar adăposti membri ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), insurgenți din regiunile predominant kurde din Turcia și adepți ai lui Fethullah Gulen, pe care îi acuză de lovitura de stat eșuată din 2016.

Numai că, subliniază The Economis, astfel de acuzații ar putea fi aduse multor membri ai NATO – nu în ultimul rând Americii, care a înarmat ramurile siriene ale PKK pentru a lupta împotriva jihadiștilor ISIS și îl găzduiește pe însuși Gulen.

Lista lui Erdogan

Diferența constă în faptul că, atunci când noi țări vor să inte în alianță, regulile NATO impun ca toți membrii existenți să sprijine solicitantul, oferindu-le acestora putere de pârghie. Grecia, de exemplu, a oprit aderarea Macedoniei de Nord timp de un deceniu din cauza unei dispute cu privire la numele noului aliat. Acum, Erdogan caută să exploateze cea mai acută criză din securitatea europeană de la sfârșitul Războiului Rece pentru a obține un avantaj politic.

Potrivit unei liste difuzate de mass-media pro-guvernamentală din Turcia, cererile lui Erdogan includ reprimarea guleniștilor exilați, întreruperea sprijinului pentru administrația din nord-estul Siriei, pe care Turcia o consideră a fi o prelungire a PKK, și extrădarea a peste 30 de simpatizanți ai celor două grupuri.

Totuși, Erdogan poate că exagerează asul pe care îl are în mânecă, atrage atenția The Economist.

Nici Suedia, nici Finlanda nu vor extrăda exilații într-o țară care a reținut peste 300.000 de persoane – de la militanți înarmați la studenți și politicieni – sub acuzații de terorism, începând cu 2016. „Un compromis diplomatic este posibil, dar nu-i o certitudine”, spune Paul Levin, director al Institutului de Studii Turce din cadrul Universității din Stockholm. Lupta împotriva PKK implică chestiuni fundamentale de identitate națională pentru Turcia, subliniază Levin, dar mulți suedezi văd sprijinul pentru libertatea de exprimare și solidaritatea cu cei oprimați ca o parte fundamentală a identității lor. Acest lucru va face mai dificil pentru ambele părți să ajungă la un compromis.

SUA, adevărata țintă a obiecțiilor?

Dar poate că obiecțiile Turciei au mai puțin de-a face cu Suedia și Finlanda și vizează America.

Erdogan s-a simțit respins de președintele Joe Biden, care și-a păstrat distanța, în contrast cu Donald Trump, care a căutat o apropiere, scrie The Economist. Liderul de la Ankara nu s-a numărat printre cei 100 de lideri mondiali invitați să participe la „summit-ul pentru democrație” al lui Biden de anul trecut. Turcia a fost, de asemenea, revoltată de faptul că America i-a impus sancțiuni și a scos-o din programul F-35, ca răspuns la decizia turcilor de-a cumpăra și de-a implementa sistemul de apărare aeriană S-400 fabricat în Rusia.

Însă relațiile au părut să se îmbunătățească în ultima vreme, iar o ofertă pentru Turcia de a cumpăra 40 de avioane F-16 noi, împreună cu kituri pentru modernizarea altor 80 de avioane de luptă, părea să câștige sprijin la Washington. Poate, cred unii, Erdogan încearcă să-și folosească pârghia în NATO pentru a accelera acordul F-16. Însă cel mai probabil obstrucționarea sa va înfuria Congresul. Turcia ar dori, de asemenea, ca alți membri NATO să reia vânzările de arme care au fost parțial oprite după ce a lansat o ofensivă militară împotriva kurzilor din Siria. Marea Britanie a ridicat interdicția la sfârșitul anului trecut.

Până la urmă, să fie vorba despre Putin?

Ultima explicație ar fi că Erdogan ori îi face o favoare lui Putin, ori speră să obțină una.

Relația dintre cei doi autocrați rămâne de nepătruns, iar politica Turciei în războiul din Ucraina a fost un exercițiu de dualitate. Turcia se opune invaziei Rusiei și a vândut Ucrainei celebrele drone Bayraktar TB-2. Dar refuză să se alinieze sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei și, în schimb, curtează banii rușilor. Erdogan recunoaște că urmează o „politică echilibrată”, atrage atenția The Economist.

Suedia și Finlanda speraseră să încheie rapid negocierile cu NATO și să semneze protocolul de aderare înainte de summitul alianței de la Madrid din 29-30 iunie (ratificarea și aderarea formală ar dura câteva luni). Dar această perspectivă pare tot mai îndepărtată.

„Acesta este ca un briceag elvețian pentru Erdogan – un instrument multifuncțional pentru a obține concesii de la suedezi sau pentru a trezi sentimente naționaliste sau pentru obține o întâlnire față în față cu Joe Biden”, spune Eric Edelman, fost oficial al Pentagonului și ex-ambasador atât în Turcia, cât și în Finlanda. „Sunt sigur că va trage de asta până la summit-ul de la Madrid.”

La fel ca în cazul negocierilor pentru eliberarera de ostateci, America poate simula indiferența în speranța că va reduce prețul lui Erdogan. Dar Eric Edelman crede că Joe Biden va trebui să sune la Kulliye: „Președintele este liderul alianței și a spus în repetate rânduri că «America s-a întors». Va trebui să facă un pas și să acționeze ca liderul alianței.”