The Conversation: Ce vină au UE și SUA în criza din Nagorno-Karabah

Armenii, precum și cei care au urmărit conflictul, au avertizat de mult cu privire la ce urmează. Comunitatea globală și instituțiile sale, inclusiv Uniunea Europeană, au lăsat, fără îndoială, Azerbaidjanul să scape cu aventurile sale militare, ceea ce nu a făcut decât să stimuleze țara.

În vara anului 2022, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a vizitat Baku și a încheiat un acord privind furnizarea de gaze din Azerbaidjan către Europa. De atunci, ea a lăudat de mai multe ori țara, pe care a numit-o „partenerul energetic de încredere al UE”.

Susținut de astfel de declarații, câteva luni mai târziu, Azerbaidjanul a lansat un atac, nu asupra Nagorno-Karabah, ci asupra mai multor zone din interiorul Armeniei. De atunci, Azerbaidjanul a ocupat peste 100 de kilometri pătrați din teritoriul necontestat și recunoscut internațional al Armeniei. Uniunea Europeană nu a făcut decât un apel la pace și a fost ușurată când luptele au încetat după două zile.

În decembrie 2022, Azerbaidjan a început o blocare a coridorului Lachin, singura legătură între Nagorno-Karabah și Armenia. În februarie, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a emis un ordin obligatoriu, conform căruia Azerbaidjanul trebuie să permită imediat circulația nestingherită a oamenilor și a mărfurilor de-a lungul coridorului. Azerbaidjanul a ignorat ordinul.

În timpul verii, situația s-a înrăutățit pentru cei 120.000 de locuitori din Nagorno-Karabakh. S-au confruntat cu o lipsă acută de alimente, benzină și medicamente. Mulți oameni erau malnutriți. Situația a devenit atât de gravă, încât mai multe organizații au avertizat despre un posibil genocid.

La începutul lunii august, Luis Moreno-Ocampo, fost procuror al Curții Penale Internaționale, a emis o opinie de expertiză, în care a afirmat că ceea ce face Azerbaidjan „ar trebui considerat un genocid în temeiul articolului II, (c) din Convenția de genocid”. Articolul invocat definește genocidul astfel: „Aplicarea în mod deliberat asupra unui grup condiții de viață menite să aducă distrugerea fizică a acestuia în totalitate sau în parte”.

În cele peste nouă luni, cât a durat blocada, liderii occidentali au condamnat-o și au cerut Azerbaidjanului să o ridice. Dar nu s-a luat nicio măsură concretă. Nici vorbă de sancțiuni sau de amenințări cum că ar urma sancțiuni. Guvernul Azerbaidjanului a înțeles semnalele. Poți crea o criză umanitară pentru peste 100.000 de oameni, chiar în pragul genocidului, fără să pățești mai mult decât niște mustrări verbale.

După ultima escaladare, diverși reprezentanți proeminenți ai UE au condamnat din nou folosirea forței și au făcut diverse apeluri. Parcă nu văd ce au în față: planurile agresive ale statelor autoritare nu sunt oprite de condamnări și apeluri. Sunt necesare măsuri mult mai aspre.

Guvernul care conducea ceea ce Armenia numea Artsakh, sau Republica Nagorno-Karabah, s-a prăbușit acum. Președintele său, Samvel Shahramanyan, a declarat că statul va fi dizolvat oficial la sfârșitul acestui an. ONU a estimat că 88.000 din cei 120.000 de locuitori ai săi au fugit deja în Armenia.

Azerbaidjanul susține că nu au fost forțați să facă acest lucru, ci au fugit voluntar. La un nivel superficial, este corect, deoarece niciun soldat azer nu i-a îndepărtat cu forța. Dar ei nu fug de bunăvoie. Au fost puși într-o situație în care nu au altă opțiune. În puțin peste 30 de ani, Azerbaidjanul i-a atacat de patru ori.

În 2020, mulți dintre ei au stat săptămâni întregi în adăposturi anti-bombe, în timp ce Azerbaidjanul ataca cu rachete și drone. În această vară, au îndurat lipsuri acute de alimente și medicamente din cauza blocadei ilegale. Ultima picătură a fost bombardamentul de 24 de ore din 19 septembrie, care a alungat în cele din urmă populația etnică armeană. Prin urmare, am vorbi mai cu seamă de o curățare etnică.

Cu cinci zile înainte de atacul din Azerbaidjan asupra enclavei, un reprezentant al guvernului SUA a spus că SUA nu vor tolera curățarea etnică a Nagorno-Karabah. Acum s-a întâmplat și Washingtonul pare să o tolereze, dat fiind că nu a apărut niciun fel de sancțiune.

Există motive să rămânem îngrijorați de planurile Azerbaidjanului. După suprimarea armenilor din Karabakh, președintele Ilham Aliyev a reiterat că el vede „Azerbaidjanul de Vest”, un teritoriu istoric azerbaigian pe care țara sa are, prin urmare, dreptul să-l recupereze. Se referă la Armenia. Astfel de planuri au parte de susținerea Turciei. Prima țintă va fi partea de sud a Armeniei, provincia Syunik, pe care Azerbaidjanul o numește Zangezur.

Este nevoie de o acțiune hotărâtă dinspre vest pentru a se asigura că regimul agresiv azer nu se lansează în noi aventuri militare. UE ar putea introduce sancțiuni împotriva acestui regim, măsură cerută deja de peste 60 de europarlamentari din diferite grupuri.

Atacul Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabah trebuie să aibă consecințe. Dacă regimul de la Baku se bucură de impunitate, va fi inspirat să-și continue agresiunea împotriva armenilor. Iar acesta ar fi un semnal periculos și către liderii altor state autoritare. Lecția tragediei care se desfășoară acum în Nagorno-Karabakh este că doar acțiunile, măsurile pot opri agresiunea statelor autoritare. Condamnările verbale nu sunt suficiente.

Un articol de Arina Delcea