The Economist: Cum a modelat frica relațiile de putere

În schimb, era un manual serios de instrucțiuni, care explica cum să identifici, să capturezi, să torturezi pentru a smulge mărturisiri – și în cele din urmă să le ucizi – pe slujitoarele lui Satana. Publicată în 1486, „Malleus Maleficarum” se pare că s-a vândut în următoarele două secole în mai multe exemplare decât orice carte în afara Bibliei.

După cum scrie Robert Peckham, membru al Societății Istorice Regale din Londra, în „Fear: An Alternative History of the World” („Frica: o istorie alternativă a lumii”), anxietatea legată de vrăjitoare a pornit din ignoranță. Neștiind nimic despre microbi, oamenii bănuiau că nenorocirile, cum ar fi bolile, erau cauzate de magie. Cu toate acestea, teama lor putea fi manipulată în scopuri politice. Creștinătatea a fost divizată în secolul al XVI-lea, cu papa și diverși potentați protestanți care se luptau pentru control. Exterminarea vrăjitoarelor era o modalitate la îndemână pentru un conducător pământean de a semnala de ce parte se afla: cea a lui Dumnezeu, nu cea a Diavolului.

Frica este o emoție primară și necesară. Peckham o numește „un proces neurobiologic pentru a ne menține în viață”. Dacă strămoșii noștri nu s-ar fi temut de marginea stâncilor sau de tigri, poate că nu am fi fost aici astăzi. Reversul medaliei este că, întrucât oamenii sunt o specie comunicativă și plină de imaginație, frica poate fi invocată din șoapte. Cartea sa nu se ridică la înălțimea subtitlului său ambițios, dar luminează numeroasele moduri în care frica a modelat comportamentul uman în ultimii 700 de ani, iar cititorii pot trage învățăminte pentru prezent.

Lecția principală este: „Puterea depinde de frică”. Peckham susține că tulburările din timpul Reformei și Contrareformei au provenit în parte din pierderea de către biserica catolică a „monopolului asupra fricii” în Europa de Vest. Timp de o mie de ani, aceasta i-a convins pe oameni că numai ea deținea cheile vieții de apoi. Ea putea transforma teama oamenilor de chinurile veșnice în bani prin vânzarea de indulgențe. Unul dintre vânzătorii acestor certificate de „ieșire din purgatoriu”, Johann Tetzel, obișnuia să sperie congregațiile și să le convingă să plătească „prin evocarea unor viziuni ale părinților lor morți care cereau milă” în timp ce erau torturați de demoni.

Când Martin Luther s-a revoltat împotriva acestor abuzuri, mulți oameni au fost, fără îndoială, influențați de argumentele sale teologice. Dar un stimulent suplimentar pentru regii care și-au declarat regatele protestante a fost faptul că puteau astfel să se scuture de autoritatea temporală a papei și să folosească unele dintre instrumentele sale impresionante pentru a-și susține propriile state.

O mare parte din această carte a fost scrisă în timpul pandemiei de covidi-19, așa că autorul se gândește în mod firesc la teama de infecție – și la manipularea ei de către cei puternici. Atunci când Moartea Neagră a lovit Europa, s-au răspândit zvonuri potrivit cărora minoritățile nepopulare, cum ar fi „evreii, musulmanii, săracii, leproșii și străinii”, ar putea fi „purtători răuvoitori ai contagiunii”. Au urmat persecuții îngrozitoare.

Îngrozită de tulburările sociale provocate de ciumă, clasa conducătoare a fost fericită să direcționeze furia populară către alte ținte decât ea însăși. Unii aveau și alte motive. Episcopul de Strasbourg, care a pus să fie arși de vii 2.000 de evrei într-o zi din 1349, datora sume uriașe cămătarilor evrei. (Teoriile conspirației despre evrei persistă și astăzi, multe dintre ele fiind îndreptate împotriva Rothschild).

Covidul a fost mai puțin îngrozitor decât Moartea Neagră. Medicina a avansat de-a lungul secolelor, dar natura umană s-a schimbat mai puțin. Teama de coronavirus a generat tot felul de teorii ale conspirației, iar multe guverne au profitat de panica pandemică pentru a suprima libertățile civile. În timp ce locuia în Hong Kong, Peckham a observat direct cum Partidul Comunist Chinez a folosit virusul ca scuză pentru a interzice protestele pro-democrație care au zguduit insula în 2019-2020.

Cartea explorează cât de ușor este pentru mincinoșii îndrăzneți să alimenteze teroarea. După cum a rezumat Hermann Göring, șeful aviației lui Adolf Hitler: „Tot ce trebuie să faci este să le spui [oamenilor] că sunt atacați și să îi denunți pe pacifiști pentru lipsă de patriotism și pentru că expun țara la pericol.”

Funcționează la fel în orice țară. Naziștii au promovat, de asemenea, alarmismul de mediu, susținând că o iminentă penurie de alimente la nivel mondial justifica invadarea țărilor vecine.

Unul dintre cele mai bune antidoturi împotriva fricii este umorul. Luther a folosit o nouă formă de comunicare în masă – presa tipografică – pentru a face mișto de papă. Caricaturi sarcastice înfățișau Roma ca pe un bordel, cardinalii ieșind din fundul diavolului și papa călare pe un porc. Râsul poate atenua frica și poate distruge autoritatea.

Nu e de mirare că cei care se tem încearcă să-i ucidă pe autorii de satire. Salman Rushdie este menționat doar în trecere, dar merită mai mult. În 1988, a publicat un roman care satirizează multe figuri, inclusiv pe Ayatollahul Khomeini, despotul Iranului. Khomeini i-a îndemnat pe musulmani să îl ucidă pe autor, invocând presupusa descriere blasfematoare a profetului Mahomed din carte. Anul trecut, un fanatic din New York l-a înjunghiat pe Salman în ochi.

Khomeini a murit în 1989, dar teroarea pe care a alimentat-o continuă să trăiască. Motivul său imediat a fost, probabil, acela de a consolida sprijinul pentru regimul său lipsit de bucurie. Se pare că a funcționat: încă guvernează Iranul. Dar fatwa a avut consecințe globale, arătând clar că legile anti-blasfemie ale unei teocrații reacționare pot fi puse în aplicare de asasini voluntari oriunde pe planetă.

În țările liberale, scriitorii, artiștii și comedianții sunt acum speriați să discute despre Profet, cu atât mai puțin să-l ironizeze. În multe țări islamice, veto-ul asasinului planează asupra unor domenii largi ale vieții intelectuale: dezbaterea liberă a rolului pe care îl joacă credința în politică este aproape imposibilă.

Există două motive convingătoare pentru a citi această carte. În primul rând, într-un număr deprimant de locuri, inclusiv în China, Rusia și India, guvernele își intensifică utilizarea fricii pentru a ține cetățenii în frâu. În al doilea rând, amintirile oamenilor despre cum au funcționat astfel de tactici în trecut sunt îngrijorător de neclare. Într-un sondaj citat de Peckham, aproape jumătate dintre tinerii ruși nu știau despre domnia terorii staliniste. Asta da, este înfricoșător.