„Știi de ce le este lor cel mai frică? Că noi ne-am pierdut frica.” Cântecele care au sfidat guvernul iranian

De la începutul și până la jumătatea anilor 2000, Soroush Lashkari, cunoscut pe larg sub numele de Hichkas (cuvântul persian pentru „nimeni’) înregistra videouri rap amatoristice pe străzile din Teheran. Pentru că nu exista iluminare stradală, el și prietenii săi și-au filmat videourile mergând în fața farurilor din spate ale unei mașini conduse în marșarier. În contextul în care hip-hopul este un gen muzical interzis în Iran, el își vindea piesele pe ascuns, prin intermediul emailurilor personale, încercând să evite agenții guvernamentali sub acoperire, sunând mai întâi cumpărătorii și livrându-le ulterior CD-urile la adresele lor. În pofida etichetării hip-hopului drept „satanism” de către guvern, rap-ul iranian s-a răspândit prin intermediul internetului și a crescut în popularitate pe parcursul deceniului următor, devenind unul dintre cele mai populare genuri muzicale în rândurile tinerilor, Hichkas fiind considerat un deschizător de drumuri.

În cartea ei Soundtrack of the Revolution, care examinează interferențele dintre muzică și politică din Iran, Nahid Siamdoust susține că popularitatea hip-hopului în Iran poate fi legată de poezia persană și de libertatea de exprimare oferită de rap, care se pretează spiritului contestatar. Dar nu tot rap-ul iranian se află într-o conexiune strânsă cu rezistența și politica: există subcategorii care abordează teme mai lejere, axate pe probleme sociale, nu pe o critică directă a puterii politice. Actualmente, pe măsură ce mișcarea „Femeie, Viață, Libertate” din Iran a amplificat tensiunile politice, aducându-le la un nivel nemaivăzut de zeci de ani, mesajele transmise de hip-hopul iranian devin tot mai radicale, iar rapperii au devenit la rândul lor unii dintre cei mai admirați și vocali membri ai mișcării.

Născut la Tehran în 1985, primele melodii critice la adresa societății ale lui Hichkas ofereau o perspectivă asupra vieții din Iran, în mod special asupra bărbaților tineri din clasa medie inferioară și clasa de mijloc, afectați de un șomaj devastator și de valuta națională în cădere liberă. Onest cu privire la realitățile sociale, el abordează teme precum sărăcia, corupția, inegalitatea și opresiunea din epoca Republicii Islamice.

O altă temă recurentă în opera lui Hichkas este înăsprirea cenzurii cu privire la manifesările artistice din Iran, unde artiștii sunt obligați să dețină autorizații în conformitate cu normele restrictive stabilite de Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice, care se asigură că produsele culturale sunt „inofensive”. Aruncând o lumină asupra imposibilității libertății creative în contextul cenzurii, Hichkas se întreabă dacă operele literare consacrate din Iran ar fi văzut lumina tiparului în aceste condiții: „Ce-ar fi fost dacă Hafez ar fi trebuit să obțină autorizații din partea guvernului pentru Divan, Rumi pentru Masnavi, iar Muhammad pentru Coran?”

Oare va veni o zi bună?

Producătorul Mahdyar Aghajani, colaboratul permanent al lui Hichkas, din casa de discuri progresistă Moltafet, a jucat un rol central în evoluția hip-hopului iranian. La început, cântăreții iranieni de hip-hop interpretau versuri scrise în engleză și erau influențați semnificativ de rap-ul american în ce privește aspectul fizic  și muzica. Aghajani, care a avut o pregătire muzicală clasică, a încercat să creeze un sunet specific iranian, utilizând instrumente persane tradiționale, precum tar-ul, o lăută cu un gât lung, și ney-ul, un fel de flaut, iar refrenele compuse de Hichkas erau în persană în loc de engleză. În pofida faptului că rap-ul occidental a servit inițial drept sursă de inspirație și a fost imitat, rapperii iranieni și-au creat o identitate distinctă, iar după cum a spus rapperul popular Yas în 2014: „Poezia este în sângele nostru. Dacă [Tupac] a putut cânta despre viață și durere în cultura din care provenea, atunci eu de ce nu pot proceda întocmai în limba mea?”

În 2010, Hichkas a lansat un imn melancolic, numit „Va veni o zi bună”, la scurt timp după ce milioane de protestatari au năvălit pe străzi ca parte a Mișcării Verzi, pronunțându-se împotriva rezultatului unor alegeri pe care le considerau falsificate și pentru a-și revendica dreptul la libertate politică și civilă. În piesă, Hichkas și-a exprimat dorința ca Iranul să ajungă într-o bună zi scutit de violență și haos. Cu toate acestea, tensiunea generată de proteste l-a forțat pe Hichkas să plece în exil la Londra, iar aceasta a fost ultima piesă pe care a înregistrat-o în Iran (a fost lansată când el zbura în străinătate). Piesa a devenit reprezentativă pentru mulți oameni tineri (sloganul „Va veni o zi” este încă folosit ca graffiti pe zidurile Tehranului). Între timp, mișcarea a fost înăbușită crunt, liderii ei au fost arestați sistematic de guvern, iar pentru mulți oameni „ziua bună” încă nu a venit.

„Istoria și testamentul rap-ului în Iranul post-revoluționar sunt eminamente politice”, declară pentru BBC Culture Nahid Siamdoust, profesor asociat de media și studii asupra Orientului Mijlociiu la Universitatea din Texas, în Austin. „Nu exista suficient spațiu de exprimare pentru muzicieni și alți creatori de conținut cultural pentru a expune o asemenea critică. Hip-hopul și rap-ul au oferit acest spațiu.” Potrivit lui Siamdoust, în perioada de după Mișcarea Verde s-a produs o cenzurare graduală a rapperilor, fapt care a îngreunat manifestarea oricărei forme de discurs politic.

„În adolescență, am început să fiu producător muzical pentru artiști underground, iar guvernul iranian a început să ne persecute, închizând studiourile pe care le foloseam și arestând personalul studiourilor și artiștii cu care lucram”, a declarat Mahdyar Aghajani pentru The Quietus în 2017. Aghajani, care a fost exilat la Paris, le-a zis jurnaliștilor din The Quietus că artiștii underground erau tratați ca niște inamici la adresa „securitatății naționale”. Pentru rapperii iranieni din țară, în mod special pentru cei care au inclus subiecte politice în repertoriul lor, prima lor piesă poate să fie și ultima, din cauza presiunii exercitate de autorități.

Pe parcursul anilor 2010, au existat niște tentative de cooptare a hip-hopului ca artă pro-guvernare, care are scopul de a promova valorile și temele islamice generațiilor tinere. Cel mai notabil caz de acest fel a fost al lui Amir Tataloo, un rapper plin de tatuaje, care l-a susținut pe clericul conservator Ebrahim Raisi în timpul alegerilor prezidențiale din 2017.

O perioadă de proteste

La sfârștiul anilor 2010, tensiunile politice au reapărut, organizându-se anual proteste din 2017 până în 2019. S-au intensificat apelurile pentru schimbarea regimului, în mod special în rândul unei generații tinere tot mai vocale. Protestele din 2019 au fost un catalizator pentru resentimente durabile față de stat, în contextul în care forțele de securitate au omorât de la 300 până la 1.500 de protestari într-o singură săptămână, conform Reuters.

Adresându-se protestatarilor, Hichkas a lansat „Ei și-au încleștat pumnii” în 2019; pe coperta albumului era o listă lungă a numelor persoanelor care au fost omorâte în timpul persecuției guvernului. Fiind mai curând poezie performativă decât rap, albumul a adus o critică acerbă la adresa condițiilor de viață înrăutățite din Iran, versurile fiind acompaniate la melodia cântată pe note sumbre de un setar (lăută iraniană). „Ei nu vor cetățeni, ei vor sclavi. Ei au transformat întreaga țară într-o cușcă mare și spun că nu există prizonieri.” Nota de final culminează într-o mostră audio cu protestari împușcați.

În 2021, Toomaj Salehi, un rapper din tribul Backhtiari, care în timpul zilei este un lucrător într-o fabrică de metale, a ajuns vocea unei generații contestatare, sătule de regim. Cântând de obicei desculț, el s-a ipostaziat în versurile sale drept „urletul furiei” și „soldatul pentru drepturi”. Piesa „Normal” din 2021, a ridiculizat orice noțiune de normalitate într-o țară cu inegalități economice colosale. „Rat Hole”, lansat în același an, îi avea drept țintă pe indivizii din țară și din diasporă pe care-i acuza de complicitate prin sancționarea violării drepturilor omului, care proliferează în țară din cauza inerției.

„Era într-adevăr uluitor ce era dispus să transmită el prin muzică, în contextul cenzurării muzicii underground și securizării internetului”, spune Siamdoust. Conștient de faptul că internetul a devenit o amenințare la adresa stabilității lor, regimul a maximalizat întreruperile internetului și supravegherea indivizilor online. Salehi a fost în mod predictibil arestat pentru „răspândirea progapandei împotriva statului”, dar a fost ulterior eliberat.

Un punct de cotitură?

Mișcarea sus-meționată condusă de femei, „Femeie, Viață, Libertate”, care a apărut în septembrie 2022 în urma morții lui Masha Amini, o tânără kurdă, când era în custodia poliției, a reprezentat un punct de cotitură în plan social, cultural și politic. Hichkas, despre care s-a crezut mult timp că s-a retras din muzică, a lansat „Aceasta este pentru”, un spinoff hip hop al imnului închinat mișcărilor de protest Baraye, câștigător al premiului Grammy, compus de Shervin Hajpour (a câștigat primul premiu Grammy pentru cel mai bun cântec pentru schimbare socială în februarie 2023). În timp ce Hajipour enumera maladiile societății iraniene și dorința colectivă de a avea un viitor mai bun, Hichkas a recurs în schimb la un registru visceral, alimentat de furie direcționată împotriva statului. Renunțând la mantaua idealistă, Hichkas cântă acum: „Noi vom aduce o zi bună”, fapt care reflecă schimbarea zeitgeist-ului iranian pe parcursul ultimului deceniu. Având strigătele protestatarilor în fundal, Hichkas cântă: „Acestă [piesă] este pentru sărăcia forțată, dezastrele naturale, pentru oricare tip posibil de discriminare […] Rețineți cuvintele mele, victoria ne aparține, noi încă nu suntem morți.”

În martie 2023, Fadaei, un rapper care colaborează cu casa de producție Moltafet, a lansat „Meshki” („Negru”), o piesă care face recurs la tonul persiflant caracteristic ultimelor produse lansate de companie. Parodiind tradiția islamică Shia a stilului ceremonial de cântare religioasă Maddahi, folosit în cadrul funerariilor și a altor evenimente, Fadaei deplânge sarcastic moartea Republicii Islamice și aduce amenințări repetate la adresa clerului, avertizându-i că a venit sfârștiul lor.

Pe măsură ce protestele demonstrau potențialul colosal al rapperilor de a fi admirați pentru mișcările lor antiguvernamentale, regimul a devenit tot mai vigilent și a înăsprit restricțiile cu privire la hip-hop. În timp ce stindardele care afișează susținerea lui Toomaj sunt montate ilegal pe podurile din Tehran, nu este clar dacă linia roșie trecută de rapperi ca el va fi trasată din nou de guvern pentru a înăbuși revolta. După cum a spus recent Afrasiab, un rapper activist și prieten cu Toomaj, într-un mesaj video: „Știi de ce le este lor cel mai frică? Că noi ne-am pierdut frica.”