21 decembrie, solstițiul de iarnă și întâlnirea excepțională dintre Jupiter și Saturn numită „Marea conjuncție”

Saturn, a șasea planetă de la Soare, este cea mai îndepărtată și mai lentă planetă pe care o putem vedea cu ochiul liber. Jupiter, a cincea planetă de la Soare, este a doua cea mai lentă planetă luminoasă, după Saturn. Tocmai de aceea, conjuncțiile dintre Jupiter și Saturn sunt printre cele mai rare conjuncții de planete luminoase. Saturn are nevoie de 30 de ani pentru a înconjura Soarele, în timp ce Jupiter o face în aproape 12 ani.

Următoarea „Mare conjuncție dintre Jupiter și Saturn va mai avea loc în15 martie 2080. „Cele mai mari planete din sistemul solar se vor afla foarte aproape aparent una de alta, atât de aproape încât vor părea un astru dublu”, scrie Observatorul Astronomic București.

„Apropierea minimă și rară se va petrece în ultimele două săptămâni ale lunii decembrie, momentul cel mai bun fiind în seara de 21 decembrie. Atunci, în jurul orei 18.00, se vor vedea înspre sud-vest, nu foarte sus pe cer. Cele două planete aproape că nu se vor putea distinge una față de cealaltă, iar prin telescop vom putea vedea în același câmp și inelele lui Saturn și benzile de nori ale lui Jupiter, împreună cu sistemele de sateliți ai planetelor. Dacă ar fi să puteți obseva cerul doar o noapte în 2020, alegeți noaptea de 21 decembrie!”, potrivit Observatorului Astronomic București.

Solstiţiul de iarnă din 21 decembrie aduce cea mai scurtă zi din an

Solstiţiu înseamnă „soare nemişcat”. În emisfera nordică, această zi este considerată prima zi de iarnă astronomică. De la această dată, ziua începe să crească, iar noaptea se scurtează.

Axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximatie) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinată cu 66° 33′ față de planul orbitei terestre, potrivit Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a carui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27′. La momentul solstițiului de iarnă Soarele se află deci în emisfera australă a sferei cerești, la distanța unghiulară maximă de 23° 27′ sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”.

Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.

La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă” – ținând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° – la numai 21° față de orizont. În consecință, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 16 ore și 10 minute. Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.

Momentul solstițiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datei de 22 decembrie. Începând de la această dată, până în luna iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător.

Obiceiuri și tradiții

Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Turca sau Borita care, după ce însoţeşte unele cete de colindători, este omorâtă simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie ).

Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.

Romanii îi sărbătoreau în această zi pe Saturn, zeul recoltelor, şi pe Mithras, zeul împrumutat din Orient al luminii.

Cea mai veche referinţă scrisă despre o sărbătoare ce marca reîntoarcerea Soarelui (solstiţiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an.

Solstiţiului îi sunt dedicate sute de structuri megalitice în toată Europa, în cele două Americi, Asia şi Orientul Mijlociu.

În Europa, astfel de construcţii din piatră pentru măsurarea poziţiei Soarelui au fost descoperite la Stonehenge, în Anglia, şi la Newgrange, în Irlanda.

Potrivit cercetătorilor, pietrele de la Stonehenge datează cu aproximaţie din 2050 î.Hr. şi se presupune că au fost astfel poziţionate încât lumina Soarelui la apus la data solstiţiului de iarnă să cadă într-un fel anume.