Cum a „amputat” Kremlinul mila poporului rus față de ucraineni. Anne Applebaum: Propaganda, un „vehicul ideal” pentru crime în masă

În zilele noastre, este necesară mai puțină violență pentru a dezinforma publicul, spune Applebaum.

„Nu au existat arestări în masă în Rusia lui Putin la scara folosită în Rusia lui Stalin. Poate că nu este nevoie, pentru că televiziunea rusă de stat, principala sursă de informație pentru majoritatea rușilor, este mai distractivă, mai sofisticată, mai elegantă decât programele de la radiourile epocii lui Stalin. Rețelele de socializare creează mult mai multă dependență și sunt mai captivante decât ziarele prost tipărite din acea epocă. Trolii și influencer-ii profesioniști pot modela conversația online în moduri care sunt utile Kremlinului și cu mult mai puțin efort decât în trecut”, subliniază jurnalista.

Fluxul de minciuni

În materie de propagandă, statul modern rus „a lăsat ștacheta mai jos”.

În loc să ofere cetățenilor săi o viziune asupra utopiei, „dorește ca aceștia să fie cinici și pasivi; dacă ei cred cu adevărat ceea ce le spune statul este irelevant. Deși liderii sovietici au mințit, ei au încercat să facă minciunile lor să pară reale. S-au enervat când cineva i-a acuzat de minciună și au produs «dovezi» sau contraargumente false.”

În Rusia lui Putin, politicienii și personalitățile de televiziune joacă un joc diferit, „unul pe care noi, în America, îl cunoaștem din campaniile politice ale lui Donald Trump”.

„Mint în mod constant, flagrant, evident. Dar dacă îi acuzi că mint, ei nu se obosesc să ofere contraargumente. Când zborul Malaysia Airlines MH17 a fost doborât deasupra Ucrainei în 2014, guvernul rus a reacționat nu numai cu o negare, ci cu mai multe povești, plauzibile și neplauzibile: armata ucraineană a fost responsabilă, sau CIA a fost, sau a fost un complot nefast în care 298 de morți au fost plasați într-un avion pentru a simula un accident și a discredita Rusia”, scrie Anne Applebaum.

Acest flux constant „de minciuni produce nu indignare, ci apatie”. „Având în vedere atât de multe explicații, cum poți ști dacă ceva este vreodată adevărat? Dacă nimic nu este vreodată adevărat?”

În loc să promoveze un „paradis comunist”, propaganda rusă modernă s-a concentrat în ultimul deceniu pe inamici, atrage atenția jurnalista.

„Rușilor li se spune foarte puțin despre ceea ce se întâmplă în propriile localități sau orașe. Drept urmare, ei nu sunt forțați, așa cum au fost cândva cetățenii sovietici, să se confrunte cu decalajul dintre realitate și ficțiune. În schimb, li se vorbește în mod constant despre locuri pe care nu le cunosc și în cea mai mare parte nu le-au văzut niciodată: America, Franța și Marea Britanie, Suedia și Polonia – locuri pline de degenerare, ipocrizie și «rusofobie». Un studiu despre televiziunile rusești, derulat între 2014 și 2017, a constatat că știrile negative despre Europa au apărut pe cele trei canale principale rusești, toate controlate de stat, în medie de 18 ori pe zi. Unele dintre povești au fost inventate (guvernul german ia cu forța copii din familiile heterosexuale și îi dă cuplurilor gay), dar chiar și povești adevărate au fost alese pentru a susține ideea că viața de zi cu zi în Europa este înfricoșătoare și haotică, europenii sunt slabi și imorali, Uniunea Europeană este agresivă și intervenționistă.”

Cum sunt portretizați americanii

Portretizarea Americii a fost și mai proastă. Cetățenii americani care se gândesc rar la Rusia ar fi „uimiți să afle cât timp îi alocă televiziunea de stat rusă poporului american, politicii americane, chiar și războaielor culturale americane.”

„În martie, președintele rus, Vladimir Putin, a manifestat o cunoaștere alarmant de intimă a polemicilor de pe Twitter despre J. K. Rowling și părerile privind drepturile transsexualilor, în cadrul unei conferințe de presă. Este greu de imaginat vreun politician american, sau aproape orice american, vorbind despre o controversă politică populară ruseasă cu aceeași fluență. Dar asta pentru că niciun politician american nu trăiește și respiră suișurile și coborâșurile argumentelor partizane rusești în același mod în care președintele rus trăiește și respiră bătăliile care au loc pe rețelele americane de cablu și pe rețelele de socializare – bătălii în care trolii și împuterniciții săi profesioniști concurează, promovând tot ceea ce cred ei că va dezbina și polariza”, notează în eseu Anne Applebaum.

În propaganda rusă, Ucraina este o țară falsă, una fără istorie sau legitimitate, un loc care nu este, în cuvintele lui Putin însuși, nimic mai mult decât „sud-vestul” Rusiei, o parte inalienabilă a „istoriei, culturii și spațiului spiritual al Rusiei.”

„Mai rău, spune Putin, acest stat fals a fost transformat de către puterile occidentale degenerate, pe moarte, într-o «anti-Rusie» ostilă. Președintele rus a descris Ucraina ca fiind «pe deplin controlată din exterior» și ca «o colonie cu un regim-marionetă». A invadat Ucraina, a spus el, pentru a apăra Rusia «de cei care au luat Ucraina ostatică și încearcă s-o folosească împotriva țării noastre și a poporului nostru»”, scrie jurnalista.

De fapt, Putin a invadat Ucraina pentru „a o transforma el însuși într-o colonie cu un regim-marionetă, pentru că nu poate concepe ca aceasta să fie vreodată altceva”.

„Imaginația sa influențată de KGB nu permite posibilitatea unei politici autentice, mișcări de bază, chiar și opinie publică. În limba lui Putin și în limba majorității comentatorilor de televiziune ruși, ucrainenii nu au voință. Ei nu pot face alegeri pentru ei înșiși. Nu pot alege un guvern pentru ei înșiși. Ei nici măcar nu sunt oameni – sunt «naziști». Și astfel, la fel precum kulacii dinaintea lor, ei pot fi eliminați fără remuşcări.”

Propaganda și lipsa milei față de ucraineni

Propaganda rusă modernă s-a dovedit a fi „vehiculul ideal atât pentru comiterea crimelor în masă, cât și pentru a le ascunde de public.”

Anne Applebaum argumentează: „Relația dintre limbajul genocidiar și comportamentul genocidiar nu este automată și nici măcar previzibilă. Ființele umane se pot insulta unele pe altele, se pot înjosi reciproc și se pot abuza verbal fără a încerca să se ucidă. Dar, deși nu orice utilizare a discursului instigator la ură genocidiară duce la genocid, toate genocidele au fost precedate de discursul instigator la ură genocidiară. Statul modern de propagandă rusă s-a dovedit a fi vehiculul ideal atât pentru comiterea crimelor în masă, cât și pentru a le ascunde de public. Apartcik-ii cenușii, operatorii FSB și prezentatoarele bine coafate care organizează și conduc conversația națională își pregăteau de ani de zile compatrioții să nu simtă milă pentru Ucraina.”

Toate acestea – „indiferența față de violență, nonșalanța față  de crimele în masă, chiar și disprețul față de viețile soldaților ruși” – sunt familiare „oricui cunoaște istoria sovietică (sau istoria germană, de altfel).”

„Dar cetățenii ruși și soldații ruși fie nu știu această istorie, fie nu le pasă de ea. Președintele Zelenski mi-a spus în aprilie că, la fel ca «alcoolicii [care] nu recunosc că sunt alcoolici», acestor ruși «le este frică să-și recunoască vinovăția». Nu a existat nicio socoteală după foametea ucraineană sau după Gulag sau după Marea Teroare din 1937–38, nici un moment în care făptuitorii și-au exprimat regretul formal, instituțional. Acum avem rezultatul (…) Majoritatea rușilor au acceptat explicațiile pe care le-a dat statul despre trecut și au mers mai departe. Ei nu sunt ființe umane, sunt kulaki mizerabili, și-au spus atunci. Ei nu sunt ființe umane, sunt naziști ucraineni, își spun astăzi”, mai scrie Anne Applebaum în eseu.