EXCLUSIV Jurnaliști TVR în Ucraina | „În timpul bombardamentelor, au început să cadă pereții. Eu îmi strigam băiatul”. Mărturiile pacienților internați în cel mai apropiat spital de linia frontului din sudul Ucrainei

Galina are 52 de ani. Este din Olexandrivka, regiunea Herson, și a fost rănită grav când rușii i-au bombardat masiv satul. Dintr-un loc iubit au rămas doar ruine.

Galina, pacientă, spital din Mykolaiv: „În timpul bombardamentelor au început să cadă pereții. Eu îmi strigam băiatul, Dima striga: unde e mama? I-am zis: eu sunt. Aveam osul ieșit și o bucată de carne sfârtecată. (…) Aici la început m-au operat. Iar aici am avut totul sfârtecat. Am avut și o fractură. Mi-au făcut o altă operație. Iar la a treia mi-au pus o tijă„.

Medicii militari care însoțesc trupele ucrainene i-au salvat și ei viața.

I-au acordat primul ajutor și au adus-o în acest spital din Mykolaiv, cel mai apropiat de linia frontului. Când a ajuns Galina, și spitalul a fost bombardat.

După 4 luni, Galina spune că spitalul i-a devenit o a doua casă. Nu mai are nici acte, iar fiul ei este în captivitate, în teritoriile ocupate de ruși în zona Herson.

Galina: „Nu știu, (ce făceau rușii cu civilii). (…) Pe mine m-au evacuat aici, eu nu știam că acolo încă se trage. Știu că ai noștri se duceau la un subsol, unde era un frigider, acolo, erau circa 200 de oameni de ai noștri, din sate. Rușii nu îi lăsau să iasă. (…) Apoi auzeam că îi ucid, că îi îngroapă în curți„.

„Mi-au mai spus, pentru că eu îmi căutam fiul, că 35-40 de prizonieri au fost duși în Rusia„, mărturisește Galina.

De la începutul războiului, zi de zi, în Spitalul nr. 5 din Mykolaiv ajung oameni răniți în atacurile forțelor ruse. Șeful Secției Traumatologie spune că pacienții au răni grave produse de şrapnel și arsuri provocate de explozii.

Sunt doar 20 de cadre medicale care luptă pentru fiecare bolnav în parte – copil, adult sau vârstnic.

Vasili Sosnovski, şef Secţie Traumatologie, spital din Mykolaiv: „Tratăm toți pacienții. Uneori sunt aduși și copii, le acordăm ajutor, și dacă este necesar, îi lăsăm internați aici. Dacă avem o secție. Dacă nu, îi transferăm la spitalul pediatric. (…) Este foarte greu. Este imposibil de exprimat în cuvinte, când sunt aduşi copii, răniţi, cu sângele care curge. Psihologic este foarte greu, mai ales pentru chirurgul care îi operează. Este greu„.

O femeie din satul Galițînovo, situat între Mykolaiv și Lymany, se îndrepta spre stația de autobuz când a început atacul.

Tatiana, pacientă: „Au început împuşcăturile, eu eram pe drum să plec şi am fost rănită. Slavă Domnului, au fost oameni care m-au ajutat şi au sunat la ambulanţă. Dar ambulanţa nu a putut veni atât de repede acolo, însă au ajuns militarii noştri„.

Pe o doamnă de 82 de ani bombardamentul a prins-o în cartierul Korabelnîie din Mykolaiv. Mergea la dentist.

Liudmila, pacientă: „Când a fost explozia, am fugit spre casă, apoi înapoi, apoi un obuz m-a atins în picior. Am încercat să fug, dar am căzut. (…) Un tânăr era lângă mine şi i-am strigat să cheme ambulanţa. Şi mi-am pierdut cunoştinţa„.

Iuri are 65 de ani și locuiește în satul Lymany, unde au ajuns și jurnaliștii TVR, la doar 4 km de linia frontului. Bărbatul a fost rănit în 13 iunie. Șrapnelul a pătruns prin fereastră, l-a lovit în picior și în deget.

„Nu mi-am dat seama de absolut nimic. Am văzut doar că îmi atârna degetul pe o bucată de piele, iar în genunchi aveam o gaură„, povestește el.

Fiecare rănit care ajunge în acest spital din Mykolaiv este un caz special pentru medici. Și dificil! Dar cel mai important este momentul în care un pacient pleacă acasă pe picioarele lui.