Istoria conflictului care a împărțit Spania

În 2005, Parlamentul Catalan aproba o reformă a statutului de autonomie a regiunii.

Printre modificări, recunoașterea Cataloniei ca națiune, înființarea unui organism nou pentru colectarea taxelor și întâietatea limbii catalane față de spaniolă.

Bucuria ține însă puțin. Pentru că, un an mai târziu, autoritățile de la centru aprobă o versiune mult diluată a actului adoptat regional.

În 2010, supărarea celor care se visează independenți devine și mai mare, după ce, într-un vot separat, Curtea Constituțională rescrie și reinterpretează mai multe articole din statutul de autonomie.

Nu se mai permite numirea Cataloniei drept națiune, iar importanța limbii catalane este minimizată. Atunci în jur de un milion de oameni au ieșit în stradă, în Barcelona, sub sloganul: Suntem o națiune! Noi decidem!

Din 2012, crește numărul mitingurilor. Și participarea e din ce în ce mai numeroasă.

Catalanii sunt supărați că banii din taxele plătite de ei ajung și în restul Spaniei și cer o regândire a modului de încasare și gestionare a dărilor.

Artur Mas, președintele Cataloniei, nu găsește înțelegere la premierul Mariano Rajoy și convoacă alegeri anticipate, pentru a căuta sprijin la organizarea unui referendum de independență. Partidele pro-referendum câștigă 80% din locurile din Parlamentul Catalan. Imediat, aleșii votează în favoarea negocierii cu guvernul central a unui referendum de independență.

După doi ani, Parlamentul spaniol respinge cu un vot covârșitor propunerea catalanilor de organizare a unei consultări populare pentru proclamarea independenței regiunii.

Totuși, președintele Cataloniei convoacă un referendum informal.

Guvernul central face o plângere la Curtea Constituțională, iar judecătorii țin partea autorităților din Madrid. Votul se suspendă.

Guvernul Catalan mai încearcă o dată și propune un nou format de vot informal. Și acest demers are aceeași soartă: respins de Curtea Constituțională.

Cu toate acestea, secesioniștii merg mai departe și organizează votul. În 9 noiembrie 2014, consultarea populară a arătat că mai bine de 80 la sută dintre cei care s-au prezentat la urne își doreau independența de Spania. Rata de participare a fost de 36%.

La alegerile din 2015, partidele pro secesiune câștigă majoritatea voturilor și își asumă dezideratul independenței Cataloniei. Cel mai vehement susținător: Carles Puigdemont, care devine președinte regional și cere la centru un referendum.

În septembrie 2017, Parlamentul catalan adoptă o lege a referendumului, iar guvernul regional convoacă oficial scrutinul pe 1 octombrie. Parlamentul votează o lege cu privire la cum ar urma să arate independența.

Guvernul central din Madrid spune că aceste legi reprezintă „moartea democrației” și le duce în fața judecătorilor constituționali.

Încep arestările oficialilor guvernamentali însărcinați cu organizarea votului. Se fac percheziții. Încep protestele.

În ziua votului, autoritățile din Madrid au încercat fără succes să oprească procesul electoral. Au sechestrat urne de vot, s-au străduit să blocheze sistemele informatice. Au închis secții de vot. Și au recurs și la violență.

În ciuda tuturor obstacolelor, la 1 octombrie votul chiar are loc. Prezența, 43%. Peste 90 la sută dintre participanți au votat pentru secesiune.

Câteva săptămâni mai târziu, Parlamentul catalan votează rezoluția referitoare la o „Republică Catalană ca stat independent”. Este susținută de 70 din cei 135 de parlamentari regionali.

Ce urmează deja știm. Dacă uitasem, ne-am amintit acum, odată cu învestirea lui Pedro Sanchez ca premier.

Madrid preia controlul asupra Cataloniei, liderii mișcării secesioniste sunt demiși. Unii reușesc să se autoexileze în Bruxelles. Printre ei, și Puigdemont. Alții sunt arestați. În ultimii ani au apărut și unele sentințe. Oricum, conflictul este departe de a se fi încheiat cu adevărat.