Putin et. Comp. De la „caseta compromițătoare” cu Viktor Orban la problema Kosovo

De ani de zile, trei dintre cei patru lideri împart topurile celor mai zeloși autocrați (de până acum) ai secolului XXI. Unul a brevetat „democrația controlată” (Putin), altul a devenit un brand al iliberalismului (Orban), iar cel de-al treilea și-a ornamentat regimul cu umori neo-otomane, făcând praf moștenirea secularistă a lui Kemal Ataturk. Undeva, într-un plan secund, plutește prin peisaj și președintele sârb Aleksandar Vucic.

O casetă compromițătoare?

Viktor Orban a adus recent o nouă ofrandă „relației speciale” pe care o are cu liderul de la Kremlin, refuzând să se alinieze în totalitate sancțiunilor convenite la recentul summit UE fiindcă pe lista neagră se află și numele Patriarhului Kirill.

De la declanșarea invaziei, Ungaria a căutat constant să bruieze răspunsul Occidentului față de măcelul rusesc din Ucraina, fie blocând pe teritoriul său transferul de arme occidentale către trupele ucrainene, fie sporind la punctele vamale calvarul refugiaților ucraineni, fie acceptând să plătească în ruble pentru gazul din Rusia.

Însă acesta nu este decât vârful aisbergului.

Chiar dacă există discrepanțe notabile între cele două regimuri politice în privința funcționalității lor democratice, însă pe teme de politică externă (în special în privința condamnării „dezmățului” LGBT din Occident) Orban și Putin tind să alcătuiască fațetele aceleiași monede. Totuși, dincolo de aparenta armonie iredentistă dintre ei, există o sumă colosală de interese de tip „maestru și servitor” – premierul ungar ocupând rolul servitorului – care împinge Ungaria în brațele Rusiei.

Trecutul lor nu anunța o viitoare „frăție” strategică. În vremea Războiului Rece, Putin și Orban au fost în tabere opuse. În timp ce Putin își îndeplinea cu hărnicie și mediocritate îndatoririle în birourile din KGB Dresda, Orban era un student disident cu o aură promițătoare, cerând retragerea trupelor sovietice din Ungaria într-un discurs înflăcărat din 1989. La începutul anilor 2000, tuna și fulgera împotriva socialiștilor ungari, acuzându-i de „trădare” pentru că sprijiniseră gazoductul rusesc South Stream.

Bonomia prorusă avea să instaleze la Budapesta în 2011, odată cu lansarea strategiei numite „Deschiderea spre Est”, prin intermediul căreia Orban căuta să „pipăie” potențialul piețelor din Rusia, Turcia și China. Această deschidere venise la pachet și cu o schimbare de atitudine la 180 de grade: dintr-un inamic al South Stream, Viktor Orban se preschimbase într-un suporter încruntat al gazoductului, duelându-se în declarații cu Bruxelles-ul, pe care îl acuza de sabotarea proiectului, care de altfel avea să fie abandonat în 2014.

Ca să bandajeze orgoliul jignit al Kremlinului, în ianuarie 2014, guvernul ungar îi servea pe-o tipsie de aur companiei ruse de stat Rosatom un contract suculent de 14,5 miliarde de dolari pentru renovarea singurei centrale nucleare din Ungaria, la Paks. UE s-a împotrivit la acea dată, susținând că nu fusese organizată o licitație internațională, dar în cele din urmă, în 2017, a cedat insistențelor lui Orban.

Economia Ungariei este profund integrată în UE, peste 80% din totalul exporturilor fiind direcționate către blocul comunitar. Însă când vine vorba de sectorul energetic, statul central-european este puternic dependent de Moscova: importă de la ruși aproximativ 57% din necesarul de gaze naturale și peste 60% din petrol.

Anul trecut, Ungaria a semnat un nou acord de furnizare de gaze cu Gazprom pe cincisprezece ani. Gazul rusesc l-a ajutat pe Viktor Orban să-și vândă mirajul electoral al bunăstării. Oferindu-i reduceri de preț, Gazprom i-a dăruit liderului ungar un pion vital pentru menținerea la putere, și anume prețurile scăzute la energie, care i-au adus partidului Fidesz o trambulină populistă, iar Rusiei, prin extensie, o pârghie de neegalat în Ungaria.

Nici declarațiile pasionale nu au lipsit din „amantlâcul” ungaro-rus. „Pentru a fi considerat un european bun, trebuie să-l disprețuiești pe Putin ca și cum ar fi diavolul”, declara Orban în 2018 pentru La Republica. „În trecut, noi, ungurii, am suferit mult sub Rusia. Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că Putin i-a redat țării sale măreția și că Rusia este din nou un jucător pe scena mondială.”

În același an, platforma de investigații The Insider arunca bomba: motivul loialității lui Orban față de Putin ar fi o casetă compromițătoare datând din anii 1990 și filmată de un țar al crimei organizate, Semion Mogilevici, pe care FBI îl considera cândva unul dintre cei mai periculoși mafioți din lume.

Povestea ne poartă spre un om de afaceri german, Dietmar Clodo, care în tinerețe fusese implicat în RAF, o organizație teroristă de stânga ce activase în anii 1970 în Germania de Vest. Clodo fondase Compania de Securitate SAS, care asigura escortă de protecție pentru transportul numerarului în Germania, Franța și Rusia. În anii 1990, Clodo locuia la Budapesta și era șef de secție al Camerei Comerciale și Industriale a Ungariei. Clodo a petrecut opt ani și jumătate într-o închisoarea din Ungaria pentru fabricarea de bombe, fiind eliberat în 2011. Se presupunea că avea legături cu diverse servicii de informații. Clodo l-a cunoscut pe Mogilevici prin nepotul lui Serghei Mihailov (unul dintre liderii mafiei Solntsevo).

Între 1993 și 1996, Clodo fusese însărcinat să transfere sume de bani la Budapesta în plicuri de câte 10.000 de mărci germane. Plicurile aveau să fie înlocuite, în primăvara lui 1994, cu o valiză burdușită cu circa 1 milion de mărci germane.

Aici ar fi intrat în scenă Viktor Orban. Banii trebuiau să fie predați unui tânăr. Acesta însă a refuzat să pună piciorul în casa lui Clodo pentru a lua servieta.

„I-am spus: «Ascultă, am valiza cu banii ăștia blestemați și nu am de gând să ies în stradă cu ei. Dacă refuzi să intri, îi dau valiza cu milionul înapoi domnului Mogilevici. Nu-mi pasă.» A venit la mine acasă cu un alt domn mai în vârstă, iar eu i-am predat valiza cu numerar. Nu-mi păsa cine era. Abia după alegerile parlamentare mi-am dat seama că tânărul era Viktor Orban de la Fidesz. Mogilevici a numit-o «o contribuție crucială la campania electorală»”, a povestit Clodo într-o carte.

„Sultanul” Erdogan

Imperiul Rus și Imperiul Otoman s-au luptat de nenumărate ori secolele trecute. Dar mutațiile geopolitice ale veacului al XX-lea le-au obligat pe moștenitoarele celor două imperii să îngroape securea războiului și să coopereze. Mai mult, pare că președintele turc Recep Tayyip Erdogan are mereu un umăr primitor pentru orgoliul inflamat al lui Vladimir Putin. Și nu de puține ori relația Turcia-Rusia a produs frustrare în rândul aliaților NATO.

„Există o persoană care se ține de cuvânt – un bărbat”, își începea Putin, în decembrie 2020, un laudatio adus lui Erdogan. „Nu se învârte în jurul cozii. Dacă crede că este avantajos pentru țara lui, merge până la capăt. Există un element de predictibilitate și este foarte important să înțelegi cu cine ai de-a face.”

Erdogan n-a pierdut timpul și i-a returnat complimentul: „Este exact cum l-am cunoscut prima oară. Direct și se ține de cuvânt. Rar avem relații atât de puternice cu vreun stat.”

Dar dincolo de brizbizuri politicianiste, armonia dintre cele două țări a scărțâit în nenumărate feluri.

Iată mai jos câteva momente-cheie din ultimii ani care au caracterizat tangoul ruso-turc.

Turcia are legături istorice cu tătarii din Crimeea, un grup etnic turcic din peninsulă. Având în vedere și marea diasporă a tătarilor din Turcia, Erdogan s-a erijat adesea într-un protector al acestora. Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 s-a dovedit un moment deosebit de dificil pentru Turcia. Ankara s-a declarat imediat împotriva anexării, a menținut contactul cu liderii tătari, a finanțat un nou Centru al Tătarilor la Kiev și a negociat în liniște eliberarea din închisoare a doi politicieni tătari.

Bazinul Mării Negre s-a dovedit un spin în talpa celor doi lideri. În 2016, Erdogan cerea sporirea prezenței militare a NATO în Marea Neagră. Era, de fapt, prelungirea frecușurilor din Siria, unde Turcia și Rusia luptau în tabere diferite, Ankara sprijinindu-i pe rebelii anti-Assad. Aceeași configurație a dictat și în războiul civil libian: Moscova era o veche susținătoare a regimului lui Khalifa Haftar din estul Libiei, furnizând arme, echipament militar și mercenari Wagner; Ankara, pe de altă parte, se alăturase guvernului de acord național (GNA) susținut de ONU, trimițând arme, drone, consilieri militari și mercenari sirieni, ceea ce înclinase balanța pe măsură ce lupta pentru Tripoli escalada.

„Marea Neagră a devenit un lac aproape rusesc”, se plângea Erdogan în 2016, cerând o flotă comună turco-româno-bulgară.

Declarația părea însă blândă prin comparație cu scânteile iscate în 2015, când Turcia doborâse un avion de luptă rusesc deasupra Siriei, ducând la moartea a doi soldați ruși și declanșând un război al cuvintelor uneori înfiorător. Putin își stropise din abundență cu vitriol afirmațiile, acuzându-l pe Erdogan că îi „lingea” pe americani „într-un anumit loc” și că politica sa de „islamizare colcăitoare” îl făcea pe Ataturk să se „zvârcolească în mormânt”, în vreme ce Erdogan arăta cu degetul spre crime de război săvârșite de ruși împotriva populației siriene.

Spiritele aveau să se calmeze în 2017, după tentativa de lovitură de stat din Turcia. Erdogan era furios pe Statele Unite fiindcă nu-i oferiseră suficient sprijin moral – ba chiar anumite voci din administrația prezidențială turcă acuzau Washington-ul de complot pentru faptul că-i ofereau azil lui Fethullah Gullen, presupusul creier din spatele detronării sale eșuate. Vladimir Putin a speculat acest scurtcircuit transatlantic și s-a oferit să-i oblojească rănile președintelui turc. În consecință, Turcia și Rusia au început să găzduiască exerciții militare comune în Marea Neagră, culminând cu parafarea unui contract de armament care a înfurtiat NATO. Într-un gest de frondă, Turcia, a doua putere militară a Alianței, achiziționa sistemul antiaerian rusesc S-400.

Poate cea mai puțin agitată parte a relației Turcia-Rusia este sectorul energetic. Kremlinul are un robinet important în conductele regimului Erdogan, care primește gaze rusești din 2005, prin gazoductul BlueStream, pe sub Marea Neagră. În prezent, 45% din gazele sale naturale provin din Rusia. Adăugați în cocktailul energetic și conducta TurkStream, plus centrala nucleară Akkuyu, de a cărei construcție se ocupă Rosatom.

Cu toate acestea, Turcia a lucrat în paralel și la sporirea independenței sale energetice, aruncându-și o ancoră strategică în Libia și în estul Mediteranei. O altă „mană cerească” le-a fost servită turcilor în 2020: o pungă uriașă de gaze naturale în Marea Neagră. Și veștile bune nu se opresc aici: divorțul energetic al UE de Rusia ar putea plasa Turcia în poziția privilegiată de rută alternativă de aprovizionare – fie din Azerbaidjan, prin conducta Trans-Anatoliană, fie prin Israel, printr-un nou gazoduct ce ar putea înlocui în curând proiectul eșuat EastMed.

În privința invaziei ruse, Erdogan este într-o situație complicată de echilibristică. Nu pe-o frânghie, ci pe un fir subțire de păianjen.

Turcia a etichetat fără reținere conflictul din Ucraina drept „război”, a blocat accesul navelor rusești prin strâmtorile sale, iar dronele ginerelui lui Erdogan vândute ucrainenilor, deja legendarele Bayraktar, au semănat dezastru în rândul trupelor ruse, spre indignarea Moscovei. Pe de altă parte, Ankara a iritat și Kievul prin refuzul de a sancționa Rusia, purtătorul de cuvânt al administrației prezidențiale turce, Ibrahim Kalın, afirmând că lumea nu-și poate permite „să ardă punțile cu Rusia”.

Turcia „este destul de diferită de ceilalți aliați ai NATO”, spune Steven Cook, expert în politică turcă al think tank-ului Council on Foreign Relations (CFR). „Turcii încearcă cu adevărat să se poziționeze într-un fel în care să susțină suveranitatea ucraineană, dar și să-și folosească buna poziționare pentru a încerca să medieze.”

Kosovo, o armă de șantaj. Și o „notă de subsol” bulgărească

Fantasmele regimului lui Slobodan Miloșevici încă mai bântuie politica de la Belgrad. Clișeul ultranaționalist al „frăției slave” este una dintre stafii.

„Ucraina atacă Rusia!” și „Putin, șah-mat Ucrainei” – sunt doar două dintre titlurile difuzate de tabloidele pro-guvernamentale din Serbia la începutul invaziei ruse din Ucraina. Asta în vreme ce președintele sârb Aleksandar Vucic se laudă că urmărește o politică de „neutralitate” la întretăierea tectonică a marilor puteri, încercând să cultive relații bune cu Moscova, Washingtonul, Bruxellesul și Beijingul.

Pe 25 februarie, a doua zi după declanșarea invaziei, Vucic a refuzat să se alăture sancțiunilor, invocând respectarea „prieteniei tradiționale” cu Moscova. „Prietenie tradițională” care i-a adus recent un nou contract cu Gazprom la un preț preferențial. Asta în timp ce UE este cel mai mare partener comercial al Serbiei. Prin urmare, un șpagat dificil și pentru zelosul președinte sârb, care nutrește, printre altele, și visul „Serbiei Mari”. La capitolul acesta, Kremlinul are un alt as în mânecă.

„Pe de-o parte, alianțele occidentale înconjoară geografic Serbia. UE este principalul ei partener economic. În primul rând, regimul sârb are nevoie de binecuvântarea politică a capitalelor occidentale pentru a rămâne la putere. Pe de altă parte, Rusia este principalul susținător al Serbiei în disputa legată de independența Kosovo”, a explicat pentru Al Jazeera Vuk Vuksanovic, cercetător al Centrului pentru Politici de Securitate din Belgrad.

De altfel, subiectul Kosovo a agitat apele la sfârșitul lunii aprilie. Tabloidele pro-guvernamentale și-au schimbat drastic busola în legătură cu Vladimir Putin, acuzându-l că a „înjunghiat Serbia pe la spate”. Mărul discordiei? Liderul de la Kremlin îi spusese șefului ONU, Antonio Guterres, că Rusia are dreptul de-a recunoaște independența teritoriilor separatiste Lugansk și Donețk după modelul Kosovo.

În Serbia, tabloidele sunt văzute ca principala portavoce a politicilor guvernamentale.

„Serbia știe că Rusia folosește precedentul Kosovo ca atu în conflictele teritoriale din spațiul ex-sovietic. Mai mult, conducerea sârbă se teme în egală măsură că Putin și-ar putea folosi popularitatea în opinia publică sârbă pentru a-i submina politic pe cei de la putere”, a subliniat Vuksanovic.

Totodată, Belgradul are cu Moscova și relații clientelare pe filieră militară. Însă, potrivit analiștilor, pentru a evita capcana dependenței de tehnica militară rusească, Vucic caută să-și diversifice achizițiile de armament. Bunăoară, pe 9 aprilie, șase avioane de transport Y-20 ale Forțelor Aeriene ale Armatei Populare de Eliberare aterizau pe aeroportul Nikola Tesla din Belgrad, livrând armatei sârbe un sistem chinezesc apărare aeriană FK-3.

Nici Bulgaria nu a lipsit din corul duplicitarilor în criza ucraineană, chiar dacă la o scară mai mică. Deocamdată.

La finele lunii aprilie, Rusia a hotărât să sisteze gazele pentru Bulgaria. Decizia a provocat un scandal la vârful puterii. Președintele Ruman Radev îl pusese la colț pe șeful Executivului de la Sofia, Kiril Petkov, cerându-i socoteală pentru decizia Moscovei, iar Petkov îl acuza pe Radev că apăra interesele Rusiei și că refuza să ofere armament trupelor ucrainene.

Apoi, marți, 7 iunie, după nenumărate tergiversări, Petkov s-a sucit, spunând apăsat că nu va trimite armament greu armatei ucrainene.

„Vom face ceea ce am promis că vom face și nu este nevoie să reaprindem dezbaterea la fiecare două săptămâni. Am sprijinit refugiații, am trimis tot felul de ajutoare umanitare, am fost, de asemenea, implicați în repararea armelor grele ale Ucrainei și suntem în conformitate cu toate sancțiunile împotriva Rusiei. Am făcut destule”, s-a lamentat Petkov presei locale, potrivit Balkan Insight.

Rămâne de văzut pentru care dintre aceste țări apropierea pasională de Rusia se va dovedi a fi glonțul dintr-un joc de ruletă rusească.