TINEREȚE LA PENSIE | Felicia Enache a reușit să facă din ghidajul montan o meserie recunoscută în nomenclatorul oficial

Un uriaș într-un trup aparent firav. Felicia Enache spune că are 42 de kilograme. Zece mai puțin a avut în 2011, după expediția de succes din Himalaya, când a cucerit, în premieră pentru România, vârful Cho Oyu, de peste 8.200 de metri altitudine, la 55 de ani. A urcat fără butelie cu oxigen. Felicia s-a aflat printre fondatorii Asociației Ghizilor Montani din România, în 1993, reușind să facă din ghidajul montan o meserie recunoscută în nomenclatorul oficial. Lista reușitelor e legată și de școală de ghizi montani, pe a cărei înființare și-a pus amprenta.

Felicia s-a născut în Caransebeș, orașul de sub Muntele Mic, cum remarcă ea. Scânteia alpinismului din sufletului ei s-a aprins însă în cel dintâi an de facultate, alături de colegii de la Electronică și Telecomunicații, în Timișoara. Cluburile drumețiilor studențești erau pe atunci la modă.

“E vorba de tehnică. Cum te agăți de prize, cum îți poziționezi corpul, cum îți echilibrezi greutatea. Și asta se câștigă cu mult exercițiu. Eu stau chiar sub Tâmpa. Deci pentru mine să urc până în Postăvaru este cel mai la îndemănă. În Piatra Craiului am fost nu demult. Cred că fară să iubești muntele nu ai ce căuta acolo. Nici n-ai cum, dacă n-o faci din pasiune. O pasiune pe care am desfășurat-o toată viața mea. Am început cu trasee în țară. Am fost în toate zonele de cățărat, în Bucegi, în Bicaz. Partea de iarnă în Retezat, în Făgăraș, Piatra Craiului. (…) Erau mulți alpiniști în România, înainte de 90. Practic, pentru tinerii din perioada aceea era un refugiu. Ne simțeam cumva liberi în munte. Aveai senzația că nu mai ești încorsetat”, povestește Felicia Enache, maestru al sportului în alpinism.

După 1990 s-a deschis lumea și pentru alpiniștii români. Dar cu mari sacrificii, inclusiv materiale.

Felicia Enache: „Am fost prima dată în Caucaz, că era mai la îndemână. Alpii încă au fost greu accesibili pentru noi, și ca preț și ca posibilitate de a obține vizele. Am fost în Pamir, în Tian Shan. Am atins altitudini de peste 7.000 de metri în mai multe rânduri. Alpinismul e un sport foarte scump. Și la ora actuală cred că devine din ce în ce mai scump, pentru că și echipamentele devin din ce în ce mai performante. Trebuie ghete de munte, ghete de cățărat, coardă, ham, cască, carabiniere, bucle, rucsaci mai mulți, sac de dormit. Iar apoi iarna pufoaică, colțari, piolet, schiuri, legături specializate. Se ajunge la mii de euro. De exemplu, numai un echipament de schi bun poate depăși 1.500 de euro”.

Felicia a reușit în 2011 să cucerească vârful himalaian Cho Oyu, de 8.203 metri altitudine. Ajutorul unui șerpaș, dar și buteliile de oxigen, ar fi costat-o 10.000 de euro, pe când românca nu avea decât jumătate din sumă, din care 2.000 de euro sponsorizare de la prieteni. Așa că s-a adaptat celor mai vitrege condiții.

“Oricum n-aveam bani să cumpăr un șerpaș, să cumpăr tuburile de oxigen, că nu pot să le transport. Întâmplător, am făcut o afacere bună atunci. Am vândut un teren. (…) La 7.000 încă se poate dormi și respira ok. Depinde de organism. E bine să ai această obișnuimță a organismului. Nu poți să mergi direct la o altitudine foarte mare. De la 7.200, unde era ultima tabără, am plecat noaptea pe la ora 11-12 și am ajuns aproape de 12 ziua pe vârf. Deci am făcut 12 ore. Ritmul era la început 29 de pași și făceam trei secunde de pauză. Când am ajuns pe vârf făceam trei pași și stăteam 10 secunde. E ca și când ai alerga. Când alergi foarte mult, ai senzația că nu-ți mai ajunge aerul. Exact așa era când făceai un pas acolo”, mărturisește familia.

Tocmai pentru că nu avea ajutoare, a fost obligată să se bazeze numai pe propriile puteri. Și-a transportat lucrurile cât mai aproape de destinație. Efectele uriașului efort al alpinistei s-au văzut și pe cântar.

“N-am folosit niciun fel de suplimente alimentare. (…) Cu cât mergi mai sus, schimbul asta de oxigen se face tot mai greu, și sângele devine foarte vâscos. Asta duce la embolia cerebrală, pulmonară. Și atunci, ca să previi, este nevoie de foarte multe lichide. Am plecat în expediție …În general aveam în jur de 44-45 de kilograme, în zilele mele bune și m-am întors de acolo cu 32”, povestește alpinista.

Tenacitatea Feliciei Enache s-a materializat și în țară, punând umărul la înființarea, în 1993, a Asociației Ghizilor Montani din România. Ghidajul montan avea nevoie de o specializare diferită de cea a unui ghid de turism. Și de o școală de profil.

Ca să devii ghid montan ai nevoie de aproape doi ani de pregătire și în anotimpul cald și în cel rece. În școală se intra pe baza unui examen. Sunt preferați cei care au deja în spate pasiunea de alpinist. La finalul stagiului îți dovedești îndemânarea prin teste de vară și de iarnă.

Un ghid montan poate căștiga între 150 și 250 de euro pe zi, în funcție de amploarea și de dificultatea traseului pe care turiștii vor să-l abordeze.